Întrebări ale alter egoului meu

Întrebari pe care o parte din mine le-a pus şi raspunsuri pe care o altă parte din mine le-a dat.

După perioade de retragere şi de practică intensă, când au loc deschideri spirituale, am constatat că există tendinţa să îmi imaginez că totul s-a schimbat şi că viaţa nu va mai fi niciodată la fel, că problemele şi condiţionările au dispărut definitiv… Însă atunci când retragerea ia sfârşit şi mă întâlnesc din nou cu situaţii care îmi declanşează resorturile emoţionale şi problemele psihologice nerezolvate, constat că personalitatea mea abia dacă a fost atinsă de realizările avute, având aceleaşi tendinţe şi reflexe ca şi înainte. Adesea, această constatare tinde să mă descurajeze. Obţinerea unor realizări de vârf pare relativ uşoară faţă de cât de complex şi dificil este să le menţii şi să le integrezi în viaţa cotidiană, mai ales atunci când nu trăieşti în afara lumii. Oare de ce e aşa de greu să aduci conştienţa dezvoltată prin meditaţie în toate dimensiunile vieţii?

Să înţeleg că e mai important să trăiesc în general conform acestui principiu decât să practic efectiv ceva? Să particip la retrageri, să meditez, să aplic tehnici… Dacă e suficientă atitudinea aceasta, de ce mai învăţ și practic yoga?

Există necesitatea dezvoltarii personalităţii, a unei personalităţi puternice şi sănătoase înainte de a face saltul în transpersonal. Cultivarea calităţilor personale şi dobândirea de competenţe noi rămâne o preocupare constantă chiar şi după aparenta eliberare ori iluminare. Aparentă pentru că în fapt ea este descrisă mereu ca fiind un dat al existenţei, un firesc al vieţii şi nu un eveniment extraordinar ori care aduce în cel eliberat ceva nou, excepţional. De aceea cel iluminat nu descrie acea iluminare ca fiind dobândirea a ceva ce nu exista înainte ci mai degrabă ca descoperire a unei realităţi preexistente. De aceea a mă aştepta ca abia după ce apare o realizare de natură spirituală să exprim anumite calităţi este neproductiv şi adesea nerealist. De aici şi paradoxul. Nu am nimic de facut şi cu toate acestea existenţa implică să fac constant ceva. Iar ceea ce fac îmi modelează existenţa în această lume dar nu schimbă calitatea percepţiei mele asupra acesteia. Calitatea percepţiei este tocmai produsul trezirii spirituale. Nu pot însă să trasez o graniţă atât de strictă între cele două, ele, acţiunea şi fiinţarea, fiind corelate şi întrepătrunse.

Diferenţa intre realizarea spirituala şi nerealizarea spirituală este doar aparentă. Este rodul comparaţiei ori a unei percepţii diferite asupra vieţii. Un copac inflorit este un copac înflorit. Pentru un îndrăgostit este semnul iubirii, pentru un hoţ este prilejul de a fura portofelul îndrăgostitului iar pentru un iluminat este ACEL copac înflorit.

În ce fel?

Cel mai probabil calităţile sunt exersate odată cu trăirea în această lume şi mai puţin ca un dar miraculos care apare în urma unei experienţe de vârf. Asta nu înseamna că nu există un potenţial transformator în realizarea spirituală ori că nu se produce o transformare chiar esenţială în cazul iluminării (după cum o arată de ex. James Austin în cartea lui ”Zen and the Brain”). Ceea ce este bine să fie eliminată este tocmai perceperea diferită a unui înainte şi a unui după. Yoga inimii spirituale îşi propune ajungerea la o unitate a existenţei, la o esenţă prezentă aici şi acum. Aceasta însă nu exclude necesitatea adecvării la existenţa în lume, la o optimizare a integrării în armonia universului ori în curgerea vieţii aşa cum este ea. Acest ”aşa cum este ea” este ideea esenţială pentru că ea se referă la pătrunderea în intimitatea vieţii şi acceptarea ei din această perspectivă. De altfel în descrierea yoghină a constituenţilor fiinţei umane, personalităţii, egoului, i se dă numele de Ahamkara, intrumentul, vehiculul ori purtatorul eului, Aham, ca esenţă a fiinţei umane. Prin urmare scopul personalităţii din punct de vedere yoghin este tocmai să exprime existenţa divină, esenţială.
Este atunci de dorit să mă raportez la un ideal uman?

Idealuri prea depărtate ori prea înalte pot să creeze senzaţia de neîmplinire, de nerealizare. Comparaţia cu personalităţi spirituale deosebite poate fi neproductivă. Deşi acestea pot să stârnească inspiraţia este important ca accentul pe personalizarea experienţei să fie mereu prezent astfel încât să nu apară distanţa. Din nou este necesară aducerea idealului in concretul propriu. Accentul pe experienţa personală a momentului de acum fără a trăi drama distanţei faţă de ideal – J. Welwood sesiza o predispoziţie la occidentalii angrenaţi pe diferite căi spirituale pe care o numeşte „supraeu spiritual”. Este un critic interior, o voce care judecă permanent eforturile personale şi spune că nimic din ce fac nu e suficient de bun. Vocea aceasta ţine socoteala nereuşitelor din practică şi a eşecurilor de a mă ridica la înălţimea învăţăturilor. Riscul este ca practica să devină mai orientată către împăcarea acestei voci interioare judecătoare decât către deschiderea necondiţionată către viaţă. Încercând să ating idealuri spirituale înalte, ajung să îmi neg adevăratele sentimente, intrând chiar în dezacord cu adevărul propriei experienţe şi cu capacitatea de a-mi găsi propria direcţie. Căutătorii care încearcă din răsputeri să fie mai detaşaţi, mai puţin egoişti, mai disponibli şi mai plini de compasiune decât sunt de fapt ajung să se deteste, în secret, pentru momentele în care nu se ridică la înălţimea idealurilor. Astfel, învăţături frumoase despre compasiune şi trezire ajung să devină un combustibil chiar pentru ura de sine. Eforturile de a atinge un ideal spiritual pot adesea să întărească această voce critică care îmi spune că nu sunt niciodată suficient de bun, onest şi iubitor. Acest potenţial conflict ne poate face să ne întrebăm cât de mult pot câştiga de pe urma unor învăţături spirituale ca un set de idealuri, indiferent cât de nobile sunt aceste idealuri.

Întrebarea rămâne, este bun un ideal uman?

În măsura în care mă inspiră şi îmi arată direcţia în care merg fără însă să mă arunce în visare ori în neputinţă, da, este bun şi de dorit.