Nostalgia prezenței

Sunt la țară de ieri, în locurile copilăriei, în bucuria simplă a plăcintelor și a focului în vatră, cu Lala dormind la picioarele patului. Am fost la cules de struguri ieri seară, pe o vreme minunată, într-un apus luminos peste dealuri. Printre butucii de vie, mâncând și culegând boabele îndulcite de secetă m-am reîntâlnit cu liniștea. E greu să spun fericire pentru că e un cuvânt atât de încărcat de prejudecăți și de așteptări. Însă ieri am întâlnit acea liniște luminoasă a vremurilor așezate, a vremurilor în care bucuria împăcată a ceea ce este acum și aici pune mintea în acel vritti nirodah, când ”cel care vede” își regăsește adevărata natură. Probabil că ”acasă” descrie cel mai bine acest sentiment, deși ”acasă” în acest caz înseamnă să fi pe o culme de deal, înconjurat de vie și struguri, înconjurat de lumina galbenă a apusului de toamnă, de culmi iluminate într-un orizont depărtat și de câțiva dintre cei dragi.
Nostalgia copilăriei care ne însoțește mereu realizez că este mai mult nostalgia prezenței, când ”aici și acum” spulberă prin simplitatea și forța senzațiilor toate îngrijorările și frământările timpurilor trecute ori viitoare. Cocoțat într-un prun firav, privind peste cocoașele galben verzui ale dealurilor arse de prea-îndelungat soare, nu poți să nu-ți vezi sufletul evadând din zidurile spațiu-timpului pentru a cuprinde și a nu uita. Iar exaltarea și entuziasmul cu care pacea lumii te inundă, liniștit ca o maree, fără explozii, fără furtuni, îți dau siguranța că undeva, cândva vor deveni permanente. Sau mai bine spus că toate acestea au fost mereu cu tine, la o bătaie de inimă distanță, un fundal pe care viața și-a proiectat aparențele, iluziile cu care te-a convins că trecătoarele suferințe și bucurii sunt mai reale decât tine însuți.