Spiritual, dar nu religios


Există o întrebare care gravitează în jurul meu ori de câte ori mă aflu în sală, în faţa oamenilor veniţi să afle despre yoga. O întrebare nu foarte clară, negândită în întregime şi cu atât mai puţin rostită. Dacă ar fi să o concretizez în cuvinte, ea ar fi: ”Care e religia ta?” Sună destul de abrupt şi pare să aibă o mică asprime în ea, un reproş implicit cu privire la rădăcinile yogăi în contrast cu faptul că m-am născut şi activez într-o ţară creştină. De asemenea şi urmele unei temeri că venind la sală pentru yoga ar putea deveni adeptul vreunei secte orientale, credincios al vreunei religii străine. Iar răspunsul la o astfel de întrebare e departe de a fi unul simplu. Cred că e nevoie de puţină istorie personală pentru a-l putea desluşi.
Ca mulţi din generaţia mea, m-am născut într-o familie de orăşeni proaspăt naturalizaţi, veniţi de la ţară. Prin urmare religioşi şi nu prea, dar ţinând la tradiţiile părinţilor lor. Cu toate că era în plin comunism şi dărâmări de biserici, am fost botezat la biserica de cartier în religia creştin ortodoxă. Am crescut prins între două lumi. Lumea de la oraş, în care comunismul de la şcoală mă învăţa materialismul dialectic, supremaţia ştiinţei şi ateismul, la fel ca şi lipsurile, penele de curent şi cozile. Şi lumea de la ţară, lumea vacanţelor şi a bunicilor, a postului ţinut miercurea, vinerea şi în toate celelalte perioade din calendar. Lumea slujbelor de duminică şi a zilelor în care nu se lucrează ”că e sărbătoare”. Lumea păcatului şi a omeniei.
Îmi plăceau ştiinţele exacte, fizica şi matematica. Ajungeam să citesc tot felul de cărţi de popularizare, cumpărate de prin anticariate şi mă minunam în faţa tainelor atomului şi ale galaxiilor. Împreună cu un prieten petreceam nopţile senine pe acoperişul blocului (ştiţi blocurile acelea comuniste, cu acoperişul plat şi cu smoală şi cu un mic chepeng prin care puteai ajunge acolo) şi căutam să identificăm stelele cu o carte de astronomie în mână. Era un sentiment copleşitor în faţa vastităţii, a infinitului. Mă simţeam martor al misterului şi undeva, adânc, apărea o convingere că tot acest Cosmos e mai mult decât o întâmplare.
În acelaşi timp la ţară, la bunici, intram în conflict cu superstiţiile şi dogmele care mă înconjurau. Nu o dată ajungeam să o întreb pe mamaia: ”De ce nu pot să-l văd pe Dumnezeu?”, ”Dacă e acolo sus, în ceruri, de ce nu l-au găsit cu rachetele când au fost pe lună?” Nu erau discuţii teologice, doar întrebări copilăreşti la care bunica, femeie simplă şi care nu ştia carte nu îmi putea răspunde. Aşa că într-o mare măsură eram ateu, convins de posibilităţile ştiinţei de a găsi orice fel de răspuns, dar religios în întuneric, unde apropierea podului tenebros al casei şi poveştile unui alt prieten (ajutor de dascăl la biserică) făceau să apară umbrele demonilor şi aripile îngerilor.
Am început apoi să citesc SF, mult SF. Acolo am început să iau contact cu misterele lumii. Cu posibilitatea existenţei extratereştrilor, telepatiei, călătoriilor în timp… Într-o vreme chiar am încercat, tot împreună cu un prieten, să dovedesc că există telepatia (n-am reuşit nimic statistic convingător).
Ajungeam la biserică de dragul bunicii, dar nu mă atrăgea. Nu mă atrăgea limbajul arhaic, nu mă atrăgeau ideile care nu păreau suficient de clare, nu mă atrăgea biblia care mi se părea (şi încă mi se mai pare) o poveste barbară în cea mai mare parte a ei (deşi am apreciat porţiuni, în special din Noul Testament).
Revoluţia m-a găsit mai mult ateu, dar dornic să explorez misterele umane, convins că practicile orientale ar putea dezlega potenţialul ascuns în om, că ar putea să facă din telepatie şi celelalte puteri psihice un lucru obişnuit. Aşa că m-am apucat de yoga cu prima ocazie, imediat ce în oraşul meu s-au anunţat astfel de cursuri. Aici am dat peste un alt soi de religie (pe langă cele trei cu care mă confruntasem până atunci, ateismul, creştinismul şi SF-ul (ultima e mai mult o glumă, dar care ar putea fi aproape serioasă având în vedere scientologia şi raelianismul)). E vorba de hinduism. Este adevărat un hindusim puţin chinuit de mediul creştin în care a fost transplantat. La început biserica ortodoxă era puţin amorţită, îşi revenea încă după perioada comunistă, aşa că nu reacţiona prea vehement la aceasta. Îmi amintesc că erau şi preoţi care veneau la conferinţele yoghine, preoţi care erau încântaţi de revenirea oamenilor spre spiritualitate. Dar conflictul era inevitabil şi în cele din urmă s-a declanşat. Tot prin yoga a intervenit şi contactul cu budismul, o religie atee.
Scopul poveştii a fost să arăt că m-am aflat şi mă aflu la confluenţa multor curente religioase şi a mă defini într-un anume fel este destul de dificil. Îmi este greu să ader la un sistem religios, mai ales când mă confrunt cu rigiditatea, dogmatismul, fanatismul. Cu toate acestea oameni buni, care să te inspire, sunt în oricare din aceste religii.
Fiecare dintre ele a beneficiat până acum de puterea tradiţiei. Oamenii nu erau motivaţi să pună la îndoială sistemul datorită puterii educaţiei şi a moştenirii culturale. Însă trăim într-o epocă deschisă. Nu mai putem să credem fără să cercetăm. Suntem sensibili la extremism. Sunt sensibil la extremism. Când cineva îmi spune că numai el ştie ”calea” şi că toţi ceilalţi greşesc, se află în păcat şi vor ajunge în iad, devin circumspect. Când cineva vrea să mă forţeze să cred în ceva, fără să-mi ofere argumente sau măcar un model demn de urmat, devin circumspect.
Am citit undeva în internet (de fapt pe elephantjournal, un site-blog despre yoga şi lucruri conexe) expresia ”spiritual but not religious” (spiritual, dar nu religios) şi cumva mi s-a agăţat de un colţ al conştiinţei. Desigur, ca orice lucru repetat prea mult şi folosit excesiv, expresia a început şi ea să se uzeze prin alte colţuri de lume (în SUA aproximativ 30 % se declară astfel) şi să devină o modă prin mediile yoghine şi new-age. Rebelul din mine (există unul, deşi nu s-ar zice) refuză ideea de a adera la ceva doar pentru că e la modă, însă pare să-mi definească într-o anumită măsură orientarea.
Mai întâi nu sunt ateu. Cu toate că îmi place ştiinţa, că încă citesc o mulţime de articole despre fizică cuantică şi astronomie şi despre mulţimea de lucruri dintre stele şi atomi, nu am o atitudine radicală cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Ştiinţa m-a făcut să realizez limitările pe care le avem ca fiinţe umane. Încercăm să înţelegem universul pornind de la nişte intrumente extrem de înguste şi mă refer aici la simţuri. Cu ochii putem vedea o fâşie îngustă a spectrului electromagnetic. Am lărgit puţin această fâşie folosind traductori (acele chestii care fac ca ceva aflat în porţiunea invizibilă a spetrului să devină vizibil), dar încă rămâne o vastă zonă ne-explorată. Există încă multe lucruri care scapă înţelegerii şi vederii. Din acest motiv (nu numai din acesta, dar e unul din cele puternice) nu pot crede cu tărie că nu există un Dumnezeu. Iar ştiinţa tinde şi ea să devină o credinţă aproape religioasă. Dincolo de gluma referitoare la faptul că te face să crezi într-o mulţime de lucruri pe care nu le poţi vedea (de exemplu particulele subatomice sunt vizibile doar pentru că se ciocnesc de alte particule şi astfel dau naştere unor particule vizibile, care de fapt sunt şi ele vizibile ca nişte urme prin interacţiunea lor cu mediul prin care trec…), există o credinţă (aproape religioasă) că totul poate fi explicat ştiinţific. Îndoiala mea provine, desigur, tocmai din limitarea de care scriam mai devreme, referitoare la universul ”vizibil”. Filozofic e puţin mai complicat aşa că nu mai continui în direcţia aceasta.
Pe de altă parte nu sunt nici un credincios practicant. Sunt multe lacune în viziunea religioasă asupra lumii. Cu toate că fiecare din religii susţine că ea e cea mai bună şi că le ştie şi le explică pe toate, la o cercetare mai atentă încep să apară problemele. În primul rând legate de rigidităţile impuse de textele vechi de câteva mii de ani. În mod cert viziunea omului asupra lumii s-a modificat mult faţă de acele timpuri. Cu toate că există lucruri suficient de generale încât să scape constrângerilor timpului, marea majoritate nu sunt aşa şi nu le poţi accepta pe unele şi respinge pe celelalte. Nu dacă vrei să faci parte din religia respectivă. Şi din păcate religia are mare nevoie de reformatori. De oameni suficient de curajoşi încât să renunţe la ceea ce este vechi şi inaplicabil. Să renunţe la amănuntele politice legate de vremurile demult apuse. Iar asta arată o altă problemă majoră. Faptul că experienţele descrise în acele cărţi sacre ale diferitelor religii nu mai sunt actualizate. În mod curios, toţi marii fondatori de religii au fost reformatori. Ei au schimbat credinţele de până la ei, aducându-le ”la zi”. Bazându-se pe ceea ce era valabil în religia timpurilor lor, ei au clădit ceva nou, vizionar. Însă noi încă ne bazăm pe lucruri scrise în epoci întunecate ale omenirii, epoci barbare şi sângeroase. Şi nici o religie nu e lipsită de lucruri întunecate în istoria ei.
Cu toate acestea, practica meditaţiei, yoga, m-au deschis faţă de o dimensiune interioară mai spirituală. O dimensiune tolerantă faţă de posibil, tolerantă faţă de mister. O să mă folosesc de metafora unei metafore ştiinţifice: pisica lui Schrodinger. În linii mari este vorba despre o pisică (teoretică, nici un animal nu este folosit în acest experiment) pusă într-o cutie cu o otravă înăuntru eliberată în anumite condiţii (nu vă plictisesc cu toate amănuntele experimentului de gândire, deja e o poveste lungă). Ideea este că până nu deschizi cutia, nu poţi şti dacă pisica trăieşte sau e moartă. Cred că acelaşi lucru e valabil şi pentru spiritualitate. Dumnezeu trăieşte şi e mort în acelaşi timp. Până când experienţa personală nu stabileşte care dintre cele două posibilităţi e cea corectă. Putem face pariuri, putem să credem cu tărie într-una din ele, dar până când nu ”vedem cu ochii noştri”, nu putem şti cu siguranţă. Trăim într-o epocă în care trebuie să fim ”Toma necredinciosul” şi să acceptăm că acesta e un lucru bun. Buddha a spus ceva asemănător. Nu-mi amintesc prea bine citatul şi nici nu mai caut acum, însă el le cerea discipolilor să nu îl creadă pe cuvânt, ci să-i practice învăţătura şi să se convingă.
Aş putea să spun despre mine că sunt spiritual, că am credinţa în existenţa unor lucruri tainice care dau sens existenţei, dar că nu sunt religios, că nu ader la normele nici unei credinţe religioase. Uneori aş putea să spun că sunt un credincios, până la proba contrarie, alte ori că sunt un ateu, până la proba contrarie. Cu siguranţă însă că nu voi cere nimănui să creadă ceea ce cred eu. Experienţa, valorile personale, dragul de tradiţie, dragul de cei apropiaţi, sufletul, inima, mintea, toate acestea împreună vă vor face să alegeţi ce să credeţi sau în cine să credeţi. Rămâneţi însă deschişi posibilităţilor. Rămâneţi deschişi minunării.

Anunțuri

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. roland spune:

    o matusa de varsta inaintata venita in vizita de departe, m-a luat la intrebari legate de credinta mea, de religie..etc.dupa ce am stat putin de povesti cu dansa si i-am povestit putin despre activitatile mele si cartile pe care le citesc…a concluzionat: -inseamna ca esti ecumenic! :))).

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s