Pratyāhāra – interiorizarea atenției

Unul dintre lucrurile cele mai necesare meditației este păstrarea atenției în interior. O trăsătură adaptativă probabil face ca orice stimul exterior să ne capteze imediat întreaga atenție și să nască o cascadă de gânduri. Chiar și atunci când suntem într-un mediu sigur, zgomotele, mirosurile, variațiile de luminozitate ori de temperatură tind să ne scoată din experiența meditativă și din efortul de a ne descoperi pe noi înșine.

Desemnând a cincea etapă în yoga, pratyāhāra este un cuvânt sanscrit care semnifică a retrage, a face abstracţie, a dizolva. În Yoga se referă la retragerea simţurilor și este definită în Yoga Sūtra ca un proces de interiorizare a conştiinţei ce conduce la retragerea simţurilor. În sūtra 54 a capitolului al 2-lea se spun următoarele: „Atunci când conştiinţa se retrage în interior desprinzându-se de obiectele exterioare, simţurile o urmează. Aceasta este pratyāhāra.” iar în sūtra următoare se spune: „Astfel simţurile sunt perfect controlate.”

Interiorizarea reprezintă astfel o formă de control asupra simţurilor, care premerge concentrarea (dhāraṇā) și este de fapt o orientare a atenţiei către realitatea interioară ce atrage după sine simţurile. În Upaniṣad-e, pratyāhāra este corelată cu revelarea naturii proprii, cu revelarea lui Ātman. Chiar se subliniază că nu este vorba despre o blocare a activităţii simţurilor (care se poate atinge relativ uşor în cazurile de deprivare senzorială) ci de o reîntoarcere a lor la sursă.

În yoga, procesul cunoaşterii presupune trei componente: obiectul de cunoscut, mijloacele folosite pentru cunoaştere şi subiectul, cel care cunoaşte. În mod obişnuit, citta, conştiinţa individuală pare să îşi asume rolul subiectului, organele de simţ sunt mijloacele iar lumea exterioară constituie obiectul. În realitate însă, singurul care poate să fie „observatorul” întregului univers este ātman şi atunci când această cunoaştere este realizată, simţurile nu fac altceva decât să recunoască prezenţa acestuia în tot ceea ce există. Aceasta este şi definiţia oferită în lucrarea Aparoksha anubhuti în sūtra 121: „Absorbţia minţii în Conştiinţa Supremă cunoscându-l pe ātman în toate obiectele este cunoscută ca fiind pratyāhāra care trebuie să fie practicată de cei care caută eliberarea.”

O imagine plastică, pe care o prezintă de exemplu Abhinavagupta în imnul său Deha aṣtadevata stotra, îl arată pe ātman în centrul unui lotus pe ale cărui petale sunt cele opt mijloace de cunoaştere (pe lângă cele cinci simţuri sunt incluse şi cele trei componente ale „organului intern” antaḥkaraṇa care sunt buddhi, intelectul superior, discriminativ, ahaṃkāra, instrumentul eului sau egoul şi manas, intelectul inferior sau mintea). Toate acestea îşi aduc ofranda cunoaşterii către centrul acestui lotus arătând că în realitate „cel care vede” (din Yoga Sūtra-e) este Sinele, ātman. Tot o imagine plastică folosită în yoga este şi „cetatea cu opt porţi” (purīaṣṭaka) prin care cunoaşterea pătrunde în conştiinţă.

Astfel se arată că, în cele din urmă, pratyāhāra nu reprezintă o retragere a subiectului cunoscător din lume ci o cunoaştere non-duală manifestată chiar prin intermediul simţurilor, atunci când subiectul cunoscător este Sinele. În Amritanada upaniṣad se spune: ”Este numită pratyāhāra cea prin care cele cinci obiecte ale simţurilor cum ar fi sunetul, etc. şi de asemenea mintea cea foarte instabilă sunt văzute ca fiind regatul lui ātman.”

Iyengar, ca reprezentant al unui curent destul de larg în yoga clasică, consideră că simţurile sunt asemenea unor otrăvuri pentru un om obişnuit pentru că prin atracţia pe care o exercită către lumea exterioară conduc la uitarea de Sine. Obiectele simţurilor devin obiecte ale dorinţei dar şi obiecte ale repulsiei atrăgându-l pe om în jocul dualităţii aducătoare de suferinţă. El arată că mintea este cauza suferinţei atunci când este stăpânită de simţuri dar şi cauza eliberării atunci când dezlegată de tirania simţurilor ajunge să reveleze prezenţa divină în tot ceea ce există.

Retragerea simţurilor de la obiectele lor ca urmare a interiorizării este în fapt o retragere din dualitate. La început lumea pare să dispară în realitatea interioară. Ochii nu mai văd, urechile nu mai aud, întreaga atenţie este orientată asupra descoperirii adevăratei noastre naturi. Datorită acestei interiorizări, mintea, lipsită de contactul cu obiectele care o tulbură, începe să se liniştească devenind la rândul ei un simplu obiect al viziunii lăuntrice. Se modifică astfel centrul percepţiei care nu mai este „mintea” ci devine „inima”.

Gherandha Samhita dedică un mic capitol (al patrulea) lui pratyāhāra:

1.Acum vă voi vorbi despre practica deosebită a lui pratyāhāra, reîntoarcerea simţurilor înăuntru, care distruge dorinţa şi orice altă pasiune.

2.Yoghinul să aducă principiul gânditor sub controlul său, retrăgându-l spre interior ori de câte ori începe să rătăcească atras de diferitele obiecte ale simţurilor.

3.Onoarea şi dezonoarea, elogiile ori criticile, toate aceste preocupări trebuie să fie excluse din minte, care trebuie să treacă sub controlul exclusiv al Sinelui, ātman.

4.De la mirosurile plăcute sau neplăcute, de la orice mireasmă care face ca mintea să fie distrasă ori atrasă, yoghinul să-şi retragă mintea şi să aducă principiul gânditor sub controlul lui ātman.

5. De la gustul dulce sau acru, de la amar sau astringent, de la orice savoare mintea ar putea să fie atrasă yoghinul trebuie să se retragă şi să aducă simţurile sub controlul Sinelui.

Şi din acest text transpare acelaşi mesaj şi anume faptul că simţurile nu sunt anulate, ci doar îşi schimbă „stăpânul”. Dacă înainte ele aveau ca centru conştiinţa individuală (citta) identificată cu mintea şi egoul şi conduceau la agitaţie, dorinţe şi pasiuni, acum ele îşi aduc cunoaşterea către Sine, iar această cunoaştere este în fapt recunoaşterea prezenţei divine în tot ceea ce există.

 Acelaşi lucru îl spune şi Shatapata Brahmana în primul cânt sūtra 54:

„Cel care controlează postura şi procesul respirator poate să îşi întoarcă simţurile către Dumnezeu devenind astfel imun la contaminarea lumii materiale, a pasiunii şi ignoranţei.”

În această sūtra este arătată şi succesiunea: āsana – prāṇāyāma – pratyāhāra. Faptul că pratyāhāra urmează după controlul respiraţiei este arătat şi în Yoga tattva upaniṣad:

„68-69. Yoghinul să practice kevala kumbhaka odată pe zi. Îndepărtarea completă a organelor de simţ de la obiectele lor în timpul încetării respiraţiei este numită pratyāhāra. Orice ar vedea cu ochii săi este ātman.

70 Orice ar auzi cu urechile sale, este ātman, orice miroase cu nasul său este ātman.

71 Orice gustă cu limba sa este ātman, orice atinge cu pielea sa este ātman.

72 Yoghinul va trebui să practice aceasta o perioadă de timp, cu mult efort, în fiecare zi.”

Kevala Kumbhaka este o retenţie care apare spontan şi fără efort pentru perioade lungi de timp ca urmare a interiorizării profunde. Ea conduce în mod natural, fiind un rezultat al interiorizării, la retragerea simţurilor în Inimă şi apoi la viziunea lui ātman în toate obiectele simţurilor.

De altfel este bine să realizăm că aceste stadii din yoga sūtra-ele lui Patañjali nu se realizează prin impunere forţată. Este adevărată că există anumite exerciţii ori tehnici care ajută la realizarea interiorizării simţurilor, însă ele au menirea să realizeze condiţiile care să favorizeze experienţa respectivă şi nu să o creeze. Retragerea simţurilor nu este un efort al voinţei de a nu mai vedea, ori de a nu mai auzi, ci este un efect spontan al profunzimii interiorizării.

Multe dintre piedicile pe care oamenii le întâmpină în practica yoga se datorează şi faptului de a nu fi cu adevărat pregătiţi pentru etapa în care ei se aventurează. Tehnicile practicate nu conferă automat, doar prin execuţia lor, o stare superioară de conştiinţă. Ele însă pregătesc terenul pentru ca aceasta să se manifeste în mod spontan. Acest lucru este cu atât mai evident în cazul lui pratyāhāra. A impune prin voinţă controlul simţurilor este o acţiune sortită eşecului. Dacă ochii sunt deschişi realitatea exterioară ne va atrage. Dacă urechile nu sunt astupate, sunetele exterioare ne vor atrage. Atunci însă când realitatea interioară a devenit pentru noi o prezenţă vie, atunci când realitatea Inimii este pentru noi intensă, simţurile sunt spontan centrate în această realitate şi nici nu mai este nevoie să exercităm vreun control anume.

De altfel, o formă de pratyāhāra a experimentat orice om care a realizat ceva ce i-a acaparat mintea. Ori de câte ori mintea este absorbită într-o acţiune ea „închide porţile simţurilor” faţă de tot ceea ce nu face parte din câmpul său de interes. Mergând pe stradă absorbiţi în gânduri aţi trecut pe lângă o persoană foarte cunoscută fiind „orbi”, ori citind o carte interesantă nu aţi auzit decât foarte târziu pe cel care vă striga din camera alăturată.

Interiorizarea este o parte integrantă a practicii spirituale, fie că este dobândită prin retragerea din calea stimulilor (într-o cameră, într-o peșteră, într-un samandhi-tank) fie prin educarea minții, învățând-o să fie atât de intens prezentă în actul observării încât simțurile să participe de bună voie la descoperirea realității interioare.