Vyasa și ceilalți comentatori sunt succinți în explicațiile referitoare la această sutra ca și cum nu ar fi nevoie de mai mult decât a spus Patanjali, ca și cum este un lucru pe care oricine îl cunoaște. Și cu siguranță îl știm și noi din proverbe precum ”Spune-mi cu cine te însoțești ca să îți spun cine ești”. Ideea de bază este că mintea se poate liniști atunci când se află în prezența unei minți liniștite.

Samādhipādaḥ

Capitolul despre extazul mistic yoghin

Sūtra 37

vīta-rāga-viṣayaṁ vā cittam

vīta – fără, lipsit de, liber de, dispărut

rāga – dorință, pasiune, atracție față de cineva sau ceva

viṣayaṃ – obiectul de cunoscut, ceea ce este perceput, ceea ce este accesibil simțurilor, obiect material tangibil (opus reprezentării sale figurate), subiect de comparație, domeniu, teritoriu, spațiu, câmp de percepție, sferă de influență

vā – sau

cittam – minte, rațiune, inimă, esență a conștiinței. În cadrul lui antaḥkarana este cea care înmagazinează amintirile și dă naștere tendințelor iar sediul ei simbolic este inima fiind asociată cu sufletul individual (jīvātman)

Sau (mintea devine stabilă) când are ca obiect de meditație pe cel care este fără dorințe

Comentariul lui Vyasa

Mintea yoghinului este colorată de și meditează asupra minții celor care sunt lipsiți de atracția și atașamentul față de obiectele simțurilor și astfel atinge stabilitatea.

Comentariu

Vyasa și ceilalți comentatori sunt succinți în explicațiile referitoare la această sutra ca și cum nu ar fi nevoie de mai mult decât a spus Patanjali, ca și cum este un lucru pe care oricine îl cunoaște. Și cu siguranță îl știm și noi din proverbe precum ”Spune-mi cu cine te însoțești ca să îți spun cine ești”. Ideea de bază este că mintea se poate liniști atunci când se află în prezența unei minți liniștite.

Există două moduri în care putem să privim acest mod de a medita: neurologic, psihologic sau subtil, mistic. Din punct de vedere neurologic, există această capacitate de oglindire care ne permite să avem experiențele pe care le observăm în ceilalți. Atunci când privim un film, de exemplu, prin imagini, cuvinte și muzică suntem transpuși emoțional în acțiunea prezentată pe ecran. Ne bucurăm sau plângem fără să avem un motiv personal pentru aceasta. Doar oglindim emoțiile care ne sunt prezentate, chiar dacă ele sunt ”jucate” de actori și manipulate de regizor.

Un rol important în acest gen de oglindire îl joacă imaginația și credința. Sunt câteva experimente care, spre exemplu, au arătat că simplul fapt că îți imaginezi că faci sport activează zone ale creierului care sunt activate când practici în realitate acel sport. Este ca și cum creierul nu are o graniță bine delimitată între imaginație și realitate, iar în cazuri patologice această graniță dispare cu totul și realitatea se contopește cu imaginația.

Credința pe de altă parte are rolul de a mobiliza resurse interioare pentru a transforma în realitate ceea ce mintea percepe ca fiind adevărul în care crede. Există în tradiția spirituală multe povești care arată puterea acestei credințe de a realiza lucruri miraculoase. Într-o istorioară indiană, un discipol crede cu o atât de mare putere în maestrul său încât este capabil să meargă pe apă. Maestrul respectiv nu are însă acel nivel de realizare, pe care discipolul îl vede în el, și este orbit de mândrie. Văzând ce poate face elevul său, se gândește că el este cu siguranță mult mai capabil și încearcă la rândul său să meargă pe apă. Credința lui nu este însă la fel de mare și este pe cale să se înece. Morala poveștii este atât despre mândrie (care te poate ”scufunda”) cât și despre credință (care te face să ”plutești”).

Prin urmare metoda prezentată de Patanjali funcționează chiar și numai ca un proces simplu de oglindire și credință. Ceea ce vedem și simțim în celălalt este cu putință să fie duplicat ca experiență. Dacă reușim să ”vedem” în celălalt lipsa dorinței, liniștea minții pe care vrem să o dobândim și credem cu tărie că este posibil să fim și noi la fel, creierul nostru se pune pe treabă și ne ajută să trăim în acel fel. Din cele mai vechi timpuri acest mod de a ”copia” un comportament pe care ni-l dorim de la un model uman sau mitic a funcționat ca un motor de transformare. Nu fără probleme însă. Adesea, atât în spiritualitate cât și în celelalte domenii ale vieții, cei care ar trebui să ne fie modele adesea doar mimează acele calități, dând iluzia unei realizări pe care nu o au. Când mirajul pe care îl crează este risipit, când nu reușesc să mențină aparențele, aceste ”modele” își arată umanitatea și deziluzia care urmează poate fi adesea devastatoare, făcându-ne să ne îndoim de noi înșine și de ceea ce am reușit să realizăm prin propriile forțe. Frecvent acești ”maeștri” au tendința să profite de pe urma imaginii create și să lupte să o mențină prin orice mijloace. Adesea chiar cei păcăliți fac eforturi mentale deosebite pentru a menține iluzia, încercând să integreze evidentele defecte ale respectivului personaj într-o narațiune prin care ele să fie justificate. 

Dacă este să ne referim la calitatea subtilă, mistică, a unei minți liniștite, atunci este necesar să avem ca ”obiect” de meditație pe cineva care cu adevărat are o minte lipsită de dorințe. Sunt persoane care prin simpla lor prezență inspiră la liniște și chiar fără să le cunoaștem ajungem să avem o astfel de experiență. Ele nu au nevoie să ”pară” și sunt oneste cu privire la eventualele lor neajunsuri. Este posibil ca mintea lor să fie lipsită de dorințe doar în condițiile excepționale ale unei meditații sau ale unei retrageri, chiar dacă în restul timpului mai există fluctuații. Însă aceștia nu vor încerca să ascundă totul sub vălurile aparențelor. Desigur ne dorim să ne modelăm după o astfel de minte și nu după iluzia unei astfel de minți și astfel apare întrebarea firească: Cum ne dăm seama? Din punctul de vedere al efectelor, am putea să spunem că nu contează. Dacă noi vedem o minte liniștită (lipsită de dorințe, cum spune Patanjali) și medităm asupra ei, vom obține o minte liniștită, indiferent dacă persoana care ne servește de model este onestă sau nu. Problema apare însă când, fără să realizăm, continuăm să imităm comportamente care nu mai aparțin idealului pentru că vin prin persoana care pare ideală. De aceea este bine să ne păstrăm simțul critic și să discernem între real și ireal, o calitate pe care toate tradițiile vechi o apreciază. Din acest motiv există în multe texte descrieri ale calităților pe care o ființă realizată le manifestă. 

Spre exemplu în Bhagavad Gita este următorul fragment (în capitolul 2) în care Arjuna întreabă:

”54. Cum poate fi recunoscut cel care este în meditație (samadhi), cel al cărui intelect este ferm stabilit în înţelepciune? Cum vorbeşte, cum se aşază şi cum merge înţeleptul cu mintea neclintită?”

Iar Krishna îi răspunde:

”55. Când un om înlătură din mintea sa toate dorinţele şi când el este mulţumit în Sine însuşi prin Sine însuși, atunci se spune că el este neclintit în înţelepciune.

56. Cel a cărui minte nu este tulburată în mijlocul grijilor şi care printre plăceri rămâne eliberat de dorinţe, cel lipsit de patimă, frică şi mânie, acela este un înţelept ferm stabilit în înţelepciune. 

57. Cel care nu este afectat de nimic, fie că i se întâmplă un lucru bun sau un lucru rău, care nu se bucură (pentru cel bun) şi nu se supără (pentru cel rău), este ferm stabilit în înţelepciune.

58. Cel care îşi poate retrage simţurile de la obiectele lor, precum broasca ţestoasă îşi retrage membrele şi capul în carapacea sa, acela este ferm stabilit în înţelepciune.

Iar într-un alt loc, tot în Bhagavad Gita (capitolul 14) în contextul celor trei tendințe ale naturii (activitatea, inerția și echilibrul) Arjuna întreabă:

”21. Care sunt caracteristicile omului care s‑a ridicat deasupra celor trei guna‑uri (tendințe ale naturii)? Cum acţionează şi cum se ridică el deasupra acestora?”

Iar Krishna îi răspunde:

”22. Cel care nu respinge şi nu evită nici iluminarea (rezultatul predominanţei lui sattva, echilibrul), nici impulsul către acţiune (rezultatul predominanţei lui rajas, activitatea) şi nici tulburarea minţii (rezultatul predominanţei lui tamas, inerția) şi care nici nu le doreşte când acestea încetează [să acţioneze];

24. Cel care priveşte cu egalitate bucuria şi suferinţa, pentru care un bulgăre de pământ, o piatră şi o bucată de aur au aceeaşi valoare, pentru care plăcerea şi neplăcerea, defăimarea şi lauda sunt egale;

25. Cel care este acelaşi la onoare şi dezonoare, la fel cu prietenii şi duşmanii; care este ferm stabilit într‑o linişte interioară imperturbabilă; care nu ia iniţiativa nici unei acţiuni (dar lasă guna-urile Naturii să facă toate acţiunile, fiind astfel dincolo de legăturile karmei) ‑ se spune că acela este deasupra guna‑urilor.

Aceste teme sunt recurente pe parcursul Bhagavad Gitei și se regăsesc și în alte texte yoghine. Spre exemplu în Hatha yoga pradipika sunt descrieri asemănătoare (capitolul 4) legate de această egalitate interioară:

109. Cel a cărui minte nici nu doarme, nici nu este trează, nici nu își amintește, nici nu este lipsită de amintiri, care nici nu dispare, nici nu apare, acela este eliberat.

110. Cel care nu este afectat de diferența dintre căldură și frig, dintre durere și plăcere, dintre respect și lipsa respectului, acel yoghin este absorbit în samadhi.

Ce au în comun aceste texte este acea egalitate în spirit care elimină fluctuațiile conștiinței. Existența devine interesantă când nu mai suntem afectați de dualitatea categoriilor în care de obicei punem experiențele. Fără să căutăm plăcerea, fără să evităm suferința, acceptăm ceea ce ne oferă viața cu aceeași prospețime și curiozitate pe care o aveam când eram copii. Ne putem astfel bucura de fiecare moment al vieții, indiferent cât de mic și insignifiant ni se părea înainte.