Lumina unei lumânări într-o zi însorită


Avem nostalgia copilăriei, a timpului când cineva avea grijă de nevoile noastre, ne hrănea, ne mângâia. Este o nostalgie a lipsei de răspundere personală, în care Dumnezeu, maestrul, Universul, ”Cineva” are grija de noi, ia deciziile în locul nostru, îşi asumă voinţa pentru soarta noastră. În acelaşi timp ne dorim libertatea, am vrea să avem posibilitatea de a ne alege orice destin. Tânjim după lipsa condiţionărilor, după acel ”să fac ce vreau eu”. Pe o cale spirituală se vorbeşte adesea de acest moment al eliberării ca fiind scopul şi punctul terminus al evoluţiei şi ”efortului” transformator, o libertate a alegerii şi în acelaşi timp un abandon, o lipsă de ”voinţă” personală. Spinoza se pare că a spus că ”libertatea este necesitatea înţeleasă”, momentul în care ”ce vreau eu” se întâlneşte cu ”ceea ce este necesar”, moment care nu mai pare atât de eliberator ca acel ”fac ce îmi place”.

Un termen care defineşte experienţa ieşirii din condiţionare este acela de iluminare, o metaforă a apariţiei luminii într-un loc întunecat. Este momentul în care lucrurile, fiinţele, viaţa însăşi, devin ”vizibile” aşa cum sunt ele, fără modificările aduse de viziunea personală, încărcată de istoria propriei existenţe, de experienţele plăcute şi neplăcute, de idealuri, credinţe etc. Aparenţa iluminării este tocmai bruscheţea, faptul că acum era întuneric şi în clipa următoare se face lumină, fie datorită unei ”tehnologii” spirituale (tehnici de meditaţie, tapas-uri, sādhana-e) fie datorită unei spontane ieşiri din obişnuitul zilei. Este lumina lumânării din camera ascunsă a sufletului nostru, aprinsă brusc ca să alunge întunericul, umbra. Însă ce se întâmplă atunci când ieşim afară, într-o zi însorită? Câtă lumină va mai aduce acea lumânare? Trecerea de la individual la universal se aseamănă cu această tranziţie, de la bâjbâiala pe cotloanele umbroase ale individualităţii la lumina pâlpâitoare a unei lumânări, în strălucirea spaţiului deschis aflat în lumina soarelui.

Citeam în ”Zen mind, beginners mind”, cartea lui Shunryu Suzuki, că cel iluminat nu are senzaţia că este iluminat şi îmi părea o contradicţie, un paradox zen asemănător koanurilor. Explicaţia era că mintea se bazează pe comparaţii. Diferenţa dintre întuneric şi lumină, dintre plăcut şi dureros. Atunci însă când ”iluminarea” este firescul vieţii, când trăieşti în lumina constantă a soarelui şi nu mai ai experienţa aprinderii, în ce fel mai poţi vorbi de ”iluminare”?

Anunțuri

Un comentariu Adăugă-le pe ale tale

  1. Clara spune:

    Tanjim dupa lipsa conditionarilor si nu ne dam seama ca suntem liberi… Paradox? Sau doar realitatea clara?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s