Universul ca o fiinţă

Aseară am avut o revelaţie. Nu ca aceea pe care a avut-o Moise pe muntele Sinai, ci una obişnuită, din cele care ne limpezesc din când în când gândurile şi ne lasă mintea liniştită, cel puţin pentru o vreme. Poate că logica ei, partea intelectuală a acesteia, nu reprezintă cine ştie ce eveniment extraodinar. E chiar cât se poate simplă. Însă pentru un timp am fost fericit să fiu în această simplitate a înţelegerii pe care mi-a adus-o, în simplitatea unei existenţe punctiforme într-un univers incomprehensibil de vast.

Prin natura împrejurărilor, citeam de ceva vreme texte budiste şi eram constant întâmpinat de impermanenţa, interdependenţa şi insubstanţialitatea lucrurilor. Logic înţelegeam ideea de vid a tuturor lucrurilor. În liceu mi-a plăcut fizica atomică şi de bunăvoie îmi ţineam nasul aproape de cărţi despre fizica cuantică şi misterele lumii subatomice. De atunci am avut imaginea lipsei de concreteţe a lumii fizice, senzaţia de iluzie menţinută de jocul unor forţe misterioase. Electronul, particulele subatomice, toate îşi pierd realitatea materială şi devin doar interacţiuni, legături în spaţiu create de energiile fundamentale ale universului în care fiinţăm.

Ce nu am înţeles atunci se pare că era chiar lucrul esenţial, faptul că lucrurile nu există independent, faptul că ele există prin legătura care apare între ele. La nivel atomic ori subatomic, îmi părea limpede de ce este aşa şi de ce toate lucrurile în cele din urmă sunt reduse la nimic atunci când le descompui. Sau rămâne doar energia, ca în faimoasa ecuaţie a lui Einstein. Ce mi-a apărut mai clar aseară a fost universalitatea acestui principiu al existenţei interdependente, a faptului că lucrurile există datorită legăturii dintre ele şi nu prin ele însele.

Un om este doar un concept care descrie modul în care se manifestă în armonie suma elementelor care îl compun, fizice, energetice, pshihice, mentale, spirituale. Dar el nu are o existenţă independentă, nu este o entitate indivizibilă, substanţială, independentă. De exemplu, corporal vorbind, nu putem exista în afara mediului care ne înconjoară. Şi atunci de ce, în mod paradoxal, punem o graniţă la nivelul pielii spunând că existăm doar până acolo? Fără relaţia cu aerul, cu hrana, cu apa, cu temperatura, cu tot ce ne înconjoară, până la urmă, existenţa noastră corporală nu ar fi posibilă.

De asemenea existenţa este într-o continuă schimbare, o transformare constantă care nu lasă nimic să-şi menţină forma în eternitate. Şi asta este o consecinţă directă a interdependenţei lucrurilor. Orice modificare a unui punct al acestei vaste reţele universale tinde să se propage către tot ce o înconjoară. Rezultă de aici mai multe lucruri interesante.

Unul dintre ele, după cum susţin budiştii, este lipsa unui ”eu” individual. Este adevărat că simţim, că experimentăm individualitatea. Însă din punctul de vedere al budismului, ea nu are o realitate concretă. Este lipsită de substanţă. Experimentăm fericirea şi suferinţa, bucuria şi întristarea, dar toate acestea nu există prin ele însele. Sunt doar expresii ale interacţiunii dintre lucruri, evenimente, experienţe. De aceea este inutil să te ”agăţi” de această realitate şi de aici începe eliberarea de suferinţă şi compasiunea.

Interdependenţa existenţei lucrurilor nu conduce doar la compasiune, ci şi la responsabilitate. Existenţa ta nu este separată, independentă şi, când înţelegi acest lucru, înţelegi necesitatea de a acţiona în armonie cu ceea ce te înconjoară şi pentru a readuce armonia în tot ceea ce te înconjoară. Din păcate nu e suficient să cunoşti intelectual această legătură, să ştii doar că există. E necesar să începi să o simţi, să simţi apartenenţa la universul viu şi vast în care exişti.

Pentru că în această interdependenţă se întrezăreşte unitatea formată de univers, o unitate dinamică, aflată într-o continuă transformare. Este un univers viu.