Samadhipada – sutra-ele 6 şi 7

Samādhipādaḥ
Capitolul despre extazul mistic yoghin

Sūtra 6

Acestea [vṛtti] sunt percepţia corectă, percepţia incorectă, conceptualizarea, somnul şi amintirea.

प्रमाण विपर्यय विकल्प निद्रा स्मृतयः

pramāṇa viparyaya vikalpa nidrā smṛtayaḥ

pramāṇa – percepţia corectă

viparyaya – percepţia greşită, eronată

vikalpa – conceptualizarea, imaginaţia

nidrā – somnul

smṛtayaḥ – memoria, amintirea

Sūtra 7

Percepţia directă, inferenţa şi autoritatea spirituală sunt mijloacele corecte de cunoaştere.

प्रत्यक्षानुमानागमाः प्रमाणानि

pratyakṣānumānāgamāḥ pramāṇāni

pratyakṣa – percepţia directă, concretă

anumāna – inferenţa, procesul logic prin care un lucru este determinat dintr-un altul. Sunt două feluri de inferenţă: deducţia (dintr-un set de premize generale se trage o concluzie particulară) şi inducţia (dintr-un set de premize particulare se trage o concluzie generală).

āgamāḥ – autoritatea textelor sacre (inspirate, revelate, prezentate de un maestru)

pramāṇāni – cunoaşterea corectă

Comentariul lui Vyāsa

Conştiinţa individuală se orientează spre spre un lucru exterior şi este atrasă şi colorată de el prin intermediul simţurilor. Având acesta drept obiect al său, o modificare vṛtti, se produce în conştiinţa individuală; acest vṛtti este modul corect de cunoaştere numit percepţia directă. El determină în primul rând specificul unei anumite situaţii care are atât aspecte generale cât şi particulare.

Rezultatul este înţelegerea nediferenţiată, care îşi are originea în puruşa, a vṛtti-ului în conştiinţa individuală. Aceasta va fi explicată mai târziu.

Inferenţa este vṛtti-ul care determină în principal ceea ce este general, având ca obiect acea legătură a obiectului supus inferenţei care se conformează generalului şi exclude particularul. De exemplu: luna şi o altă stea se mişcă pentru că au fost văzute deplasându-se către un alt loc, sau muntele Vindhya nu se mişcă pentru că nu a fost văzut deplasându-se către un alt loc.

Un subiect văzut sau cunoscut prin inferenţă de o persoană realizată este predat sub forma cuvintelor pentru a transfera cunoaşterea legată de acesta către ceilalţi. Vṛtti-ul care provine din aceste cuvinte, care reprezintă subiectul şi semnificaţia ca obiect, este ceea ce dobândeşte ascultătorul, (āgama).

Această āgama îl copleşeşte pe cel al cărui învăţător nu a văzut sau nu a inferat subiectul corect şi a cărui prezentare asupra subiectului nu poate fi de încredere. Dar āgama nu are  o astfel de perturbare în cazul învăţătorului care a creat-o.

Comentariu

Percepţia directă, pratyakṣa, deşi este privită de Patañjali tot ca un vṛtti, este totuşi cea mai acceptată formă de cunoaştere pentru că îşi are originea în puruṣa. Aceasta este o formă de oglindire în care mintea este cel mai puţin agitată de ceea ce cunoaşte. Aşa cum spune Vyasa, ea este colorată şi atrasă de percepţie lăsând apoi locul celorlalte forme de cunoaştere, fie corectă fie incorectă. Dacă însă se rămâne în acest moment iniţial, al reflexiei, al colorării conştiinţei individuale, atunci cunoaşterea care apare este nediferenţiată, integrală, un izvor pentru o cunoaştere ulterioară mai profundă. Importanţa acestei cunoaşteri mai constă şi în faptul că ea ne face să sesizăm specificul, unicitatea percepţiei. Chiar dacă există tendinţa de a sesiza şi aspecte generale, ele vin doar să definească şi mai bine acea unicitate. Aceasta ne aduce mereu în momentul prezent, într-o trăire plină de semnificaţie a ceea ce este şi nu a ceea ce am gândi ori interpreta că este. Acesta este şi motivul pentru care Patañjali a arătat legătura cu spiritul, cu faptul că în acest fel se poate păstra încă apropierea de Sine, chiar dacă lumea prin intermediul simţurilor colorează conştiinţa individuală. Ea permite în cele din urmă perceperea unităţii în tot ce există prin recunoaşterea prezenţei Sinelui în tot ce există.

O altă modalitate corectă de cunoaştere o reprezintă inferenţa. Aceasta reprezintă o operaţie logică de derivare a unui enunţ dintr-un altul prin care se admite o judecată (adevărul ei nu este probat direct) în virtutea unei legături a ei cu alte judecăţi considerate adevărate. Ea implică două procese logice. Unul este numit deducţie, procedeu logic prin care din anumite fapte cu caracter general se obţine o concluzie particulară. Pe scurt este o trecere de la general la particular. Un altul este numit inducţie în care dintr-un şir de evenimente particulare se obţine o concluzie generală. Ambele procese reprezintă un model de funcţionare pentru minte deşi nu sunt conştientizate ca atare. Desigur acestea nu sunt singurele procese mentale şi din interferenţa lor rezultă gândirea pe care o ştim, şi care nu întotdeauna poartă această amprentă a logicii.

Logica, inferenţa ca proces, lucrează cu generalizări şi prin aceasta ea determină conştiinţa individuală să se îndepărteze de nediferenţierea percepţiei iniţiale. Chiar dacă este vorba de deducţie, care aparent particularizează generalul, ea în cele din urmă reduce o situaţie anume la o concretizare a generalului păstrând prin aceasta lucrurile în simplificarea pe care acest lucru o implică. Cu alte cuvinte percepţia îşi pierde caracterul de unicitate şi este redusă la o categorie generală. De asemenea prin inducţie se caută mereu asemănările pentru a trage o concluzie generală, pentru a simplifica interacţiunea cu mediul prin crearea de categorii.

De exemplu fiecare copac este unic. Trecând pe lângă o pădure, pentru minte ar fi un fenomen prea complex să analizeze fiecare copac în parte şi prin urmare ea ”vede” copaci la modul general. Desigur dacă ar rămâne în acea stare reflexivă a percepţiei directe, ea nu ar fi nevoită să realizeze analiza ci doar ar experimenta realitatea. Cu toate acestea mintea fie va începe o astfel de analiză, dacă pădurea îi atrage atenţia, fie o va ignora cuprinzând-o în categoria generală a copacilor ori a pădurilor.

A treia categorie, care într-un fel este cea mai îndepărtată de Sine, de acea percepţie a unităţii, este reprezentată de agama. Agama reprezintă tradiţia spirituală, textele sacre, revelate. Experienţa spirituală, percepţia directă a unei realităţi subtile este pusă în cuvinte de cel care o trăieşte spre folosul celui care o ascultă ori citeşte. Însă deşi ea reprezintă o traducere a unei realităţi efective, modul în care ea este percepută de ascultător poate să pună anumite probleme. Vyasa atrage atenţia asupra acestui lucru, asupra faptului că doar cel care a scris ori a relatat acele lucruri cunoaşte realitatea şi prin urmare agama, deşi reprezintă un adevăr, este supusă pericolului interpretărilor greşite de către cei care nu au cunoscut direct aceeaşi realitate.