Unitate şi unicitate


Există în noi o tendinţă de a căuta numitorul comun, acel ceva general care se regăseşte în toate situaţiile cu care ne întâlnim în viaţă. Vrem să găsim unitatea, acel ceva misterios care leagă toate lucrurile între ele, care undeva la un nivel profund ne face să fim asemănători, sa fim uniţi prin firele invizibile ale umanităţii sau divinităţii. E o tendinţă care se regăseşte şi la nivel ştiinţific, prin căutarea acelei teorii unificate, o descriere matematică unitară a întregului univers care să lege între ele toate forţele fundamentale ale naturii.

În yoga (care în sanscrită chiar înseamnă ”a uni”) unitatea este unul din principiile integratoare ale practicii. Conştienţa tot mai largă, a participării la viaţa unui univers tot mai vast, descoperirea energiei pranice care animă şi susţine acest univers, pătrunderea la nivelul esenţial al existenţei, Sinele, toţi aceştia reprezintă paşi în descoperirea unităţii. Compasiunea, empatia, capacitatea de a înţelege suferinţa celui de alături, sunt adesea urmări fireşti ale practicii spirituale şi semne ale trezirii la acel substrat în care toate fiinţele şi lucrurile comunică unele cu altele.

În acelaşi timp însă suntem unici. Experienţele noastre sunt unice, vieţile noastre sunt unice, iubirile ne sunt unice şi tristeţile la fel. Există o irepetabilitate a clipei, o succesiune a unicităţii care face ca orice moment al vieţii noastre să fie preţios şi efemer. Modul în care facem o āsana, modul în care simţim şi trăim în meditaţie este marcat de această singularitate a experienţei. Chiar dacă există asemănări, la o contabilizare atentă, probabil că vom găsi mai multe argumente în favoarea unicităţii experienţei decât în favoarea repetabilităţii ei. Există asemănări şi puncte comune de care adesea ne agăţăm pentru a simţi că experimentăm acea unitate, acel numitor comun pe care am vrea să-l regăsim ca pe un fir roşu în experienţa noastră.

Probabil că undeva, în adâncul nostru, recunoaştem în unicitate trecătorul şi asociem unitatea cu eternul. Dacă am putea repeta întocmai o experienţă, dacă am putea găsi acea ”stare model” pe care să o putem retrăi întocmai, iar şi iar şi iar, poate că am reuşi să trăim veşnic, poate am descoperi acea nemurire prezentă în tot ceea ce există.

Cei care practică yoga ajung uneori să îşi pună întrebări referitoare la unitatea care ar trebui să existe între toate experienţele de un acelaşi fel şi unicitatea pe care o întâlnesc de fiecare dată în realitate. Ei se agaţă atunci de punctele comune, încercând să le fabrice cu mintea atunci când nu le regăsesc, doar doar vor pătrunde prin forţa dorinţei lor în fluxul unitar al experienţei tuturor.

De exemplu, atunci cand facem o āsana, sunt anumite indicaţii, referitoare la centrul de forţă dinamizat, la diferitele emoţii şi calităţi trezite, la modul în care circulă energiile sau modul în care sunt energizate diferite părţi ale corpului. Experienţa fiecăruia însă este mult mai complexă şi mai vastă iar uneori nici măcar nu se potriveşte cu aceste indicaţii. Motivele pot fi diverse. Unul ar fi imposibilitatea de a practica perfect (sau pe aproape) acea postură, datorită diferitelor probleme de natură fizică (lipsa elasticităţii, afecţiuni, etc.). De asemenea modul în care ne simţim şi experienţele de peste zi (care conform teorieie psihosomatice tind să se reflecte în mobilitatea articulaţiilor şi nevelul de rigiditate al tendoanelor şi muşchilor) ne vor influenţa destul de mult abilitatea de a practica o postură. Prin urmare experienţa din acea āsana va fi o combinaţie de factori generali şi particulari din care mintea va tinde să aleagă generalul şi să ingnore sau să minimalizeze particularul.

Cu toate aceastea yoga uneşte şi aceste două aparente contrarii, unitatea şi uncitatea descriind în cele din urmă acea conştiinţă divină care cuprinde, dă naşte, susţine şi apoi absoarbe întreaga existenţă. Coexistenţa paradoxală a asemănătorului şi unicului este un fapt al existenţei noastre. Viaţa constituie o unitate a unicităţii în curgerea ei, cu valurile naşterii, existenţei şi morţii, cu tot ceea ce vibrează în simplitatea fiinţării oricărui lucru sau fiinţe. Astfel va trebui să lăsăm să coexiste în armonia experienţei noastre unitatea şi unicitatea, să lăsăm repetabilul să fie irepetabil. Să fim conştienţi de ceea ce trăim şi abia apoi să vedem în ce mod experienţa noastră se poate esenţializa în forme deja cunoscute. Vom lăsa astfel loc unei bogăţii mai mari de evenimente lăuntrice, ridicând filtrul limitator născut din dorinţa asemănării, găsind în acelaşi timp jaloanele călătoriei lăuntrice care să ne permită să recunoaştem acele locuri ale experienţei prin care am trecut.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s