Samadhipada – sutra 11

Dintr-o anumită perspectivă, viața noastră se desfășoară în câmpul memoriei (mai ales atunci când mintea este defazată temporal și experimentăm lumea din punctul de vedere al acelui narator lăuntric) și din acest motiv, smṛti, ultimul vṛtti este și cel mai dificil de controlat.

Samādhipādaḥ
Capitolul despre extazul mistic yoghin
Sūtra 11
Memoria înseamnă a nu lăsa să se piardă obiectele percepute.
anubhūta-viṣayāsampramoṣaḥ smṛtiḥ

anu-bhūta – experimentat, perceput, înțeles
viṣaya – obiect material, tangibil (opus subiectului), unul dintre cele cinci obiecte ale simțurilor. Înseamnă de asemenea domeniu, teritoriu, spațiu.
a-sampramoṣaḥ – a nu fi pierdut, a nu dispărea, a nu fi furat,
smṛtiḥ – memorie, amintire

Comentariul lui Vyāsa
Citta (conștiința individuală, mintea) își amintește cunoașterea (pratyaya) sau obiectul percepției? Cunoașterea fiind colorată de obiectul percepției, apare sub forma amândoura, atât a obiectului perceput cât și a instrumentului percepției. Ea începe apoi formarea unei întipăriri (saṁskāra) care este similară cu amândouă.
Această saṁskāra, având culoarea propriei cauze manifestatoare, generează o amintire care are aceeași formă și natură atât cu obiectul perceput cât și a instrumentului percepției.
Atunci când instrumentul percepției precede obiectul, se manifestă inteligența discriminativă (buddhi). Atunci când forma obiectului percepției precede instrumentul, ea este o amintire (smṛti).
Mai departe, această memorie este de două feluri:
a. când ceva imaginar este reamintit (care este produs, manifestat, bhāvita)
b. când ceva care nu este imaginar este reamintit (care nu este produsṁ abhāvita).
Dintre acestea, prima se manifestă mai ales în vis și cea de a doua în starea de veghe. Toate aceste amintiri se nasc din experiența percepției corecte, a percepției eronate, a imaginației, a somnului și a memoriei.
De asemenea toate aceste vṛtti-uri constau din plăcere, durere și ignoranță. Plăcerea, durerea și ignoranța, totuși, vor fi explicare când vom vorbi de cauzele suferinței (kleśa). Atracția (rāga) apare ca urmare a plăcerii, aversiunea (dveṣa) ca urmare a durerii. Iar ignoranța (avidyā) este o cunoaștere greșită.
Toate aceste vṛtti-uri trebuie să fie controlate (nirodha). Ca urmare a realizării controlului lor apare samādhi al înțelepciunii (samprajñāta) sau chiar cel lipsit de cunoaștere (asamprajñāta).

Comentariu
În filozofia yoghină procesul cunoașterii implică o trinitate: obiectul de cunoscut (prameya), mijloacele de cunoaștere ori acțiunea de a cunoaște (pramāṇa) și subiectul cunoscător, cel care cunoaște (pramātṛ). Vyāsa își deschide comentariul întrebând ce ne amintim, acțiunea de a cunoaște sau obiectul de cunoscut? Căutarea de Sine implică trecerea de la obiect la subiect, de la ceea ce este văzut la cel care vede și acest lucru este descris încă de la începutul Yoga Sutra-elor: când fluctuațiile minții încetează, ”cel care vede” își regăsește propria natură. Însă în procesul cunoașterii obișnuite, toate acestea sunt amestecate și asta se reflectă în modul în care ne amintim lucrurile.
Memoria este definită de Patañjali ca fiind o păstrare a experienței, a nu îi permite să dispară. Vyāsa explică însă mai departe acest proces prin crearea întipăririlor (saṁskāra), care se produce printr-o combinație între ceea ce este perceput și reacția pe care acel obiect o stârnește în cel care percepe. Așa cum am arătat în sūtra-ele precedente (când vorbeam despre cunoașterea eronată în special), ceea ce experimentăm este ”colorat” de minte în funcție de experiențele anterioare (cultură, mediu, dialoguri cu alte persoane, lecturi, experiențe personale, etc.) care nu reprezintă altceva decât tot saṁskāra, impregnări latente. Acestea, activate fiind de percepție vin să se combine cu obiectul experimentat și să creeze în cele din urmă o nouă saṁskāra. După cum se poate observa, procesul memorării este complex și influențat de mulți factori care fac ca amintirea să nu fie o imagine perfectă a evenimentului memorat ci o rezultantă a mai multor experiențe.
De asemenea o influență asupra procesului de creare a întipăririlor specifice memoriei o are și modul în care se realizează cunoașterea și asta se reflectă în intensitatea energetică a saṁskāra-urilor. Intensitatea unei amintiri și astfel ușurința cu care ea tinde să ne reapară în minte, este dată de încărcătura emoțională a evenimentului și de asemenea de intesitatea prezenței care face ca mintea să înregistreze prin mai multe simțuri ceea ce se întâmplă. Cu cât participăm mai viu la o experiență, cu cât suntem mai conștienți și mai prezenți, cu atât mai mare este energia cu care acea experiență este memorată într-o saṁskāra. Și aici nici nu contează tipul de experiență. O traumă poate fi la fel de intensă ca un eveniment deosebit de fericit. Ba chiar uneori traumele, tocmai pentru că ne mobilizează mai multe resurse interioare pot să fie mult mai puternice în amintire decât evenimentele fericite în care conștiința este amețită de plăcere.
Din perspectiva meditației însă, este important să schimbăm focalizarea de la obiect la subiect și aceasta se face prin conștientizarea actului de cunoaștere. După cum arată Vyāsa în comentariul său, dacă obiectul este cel mai important (așa cum se întâmplă în viața de zi cu zi) se formează pur și simplu o memorie. Dacă însă cunoașterea este punctul focal al conștiinței, atunci intră în joc buddhi, inteligența discriminativă, acea facultate superioară a minții care separă realul de ne-real, Sinele de non-Sine. Meditația folosește la început mintea pentru a ne permite să discernem între obiect și subiect prin întrebarea fundamentală: ”Cine sunt Eu?” Atunci când punem această întrebare încercăm în mod conștient să mutăm accentul cunoașterii de la exterior (obiectul) la interior (cunoașterea și apoi subiectul).
Mergând și mai departe în comentariul său, Vyāsa vorbește despre două feluri de amintiri, unele care sunt create de minte (ca în cazul visului când ne amintim lucruri care nu s-au întâmplat totuși în viața reală) și celelalte care au o bază reală (cu toate că sunt, așa cum am văzut, influențate de experiențele trecute). Este un lucru redescoperit de curând faptul că pot exista memorii false, create de minte fără însă să existe o bază reală pentru ele.
Termenul viṣaya, care desemnează obiectul perceput și astfel memorat, nu se referă numai la obiectele simțurilor, la lumea materială. El este opusul ”subiectului” a celui care experimentează și astfel cuprinde în semnificația lui tot ceea ce poate fi observat: lumea exterioară, lumea interioară, mintea, gândurile, emoțiile, energiile lăuntrice, etc. Într-un cuvânt se referă la tot ceea ce poate fi perceput de conștiința martor (în acest caz mai degrabă citta și abia mai apoi ātman), la tot ce reprezintă câmpul conștiinței. De aceea memoria este o sumă a tuturor vṛtti-urilor și de aceea este și cel mai greu de depășit. Cu toate aceste, după cum se va vedea mai târziu, ea poate fi folosită ca un ajutor pe cale, prin întărirea acelor impregnări născute din meditație, a saṁskāra-urilor de liniște a minții, de pace și claritate.
Încheind cu o concluzie la prezentarea celor cinci vṛtti (fluctuații ale minții), Vyāsa reamintește că ele pot fi împărțite în plăcute, neplăcute și aducătoare de confuzie, însă amână aprofundarea subiectului pentru momentul în care se va vorbi despre cauzele suferinței (kleśa). De asemenea subliniază încă o dată că încetarea acestor vṛtti conduce la samādhi, atât în forma ”inferioară” în care mai persistă dualitatea, cât și în forma superioară, e extazului non-dual.
Pe de altă parte, se vorbește pe calea Inimii de faptul că realizarea spirituală este de fapt o reamintire de Sine. Cunoașterea lui ātman nu reprezintă o experiență nouă ci mai degrabă o recunoaștere a ceea ce a fost dintotdeauna. Vyāsa nu dă un răspuns anume întrebării de la început (Ce ne amintim, cunoașterea sau obiectul cunoașterii?) ci doar sugerează o cale prin care, meditând, schimbând accentul pe care îl punem în cunoaștere de la obiect la subiect, ne vom reaminti de noi înșine.