Unitatea

Am citit într-o carte a lui Ken Wilber (îmi scapă acum titlul) o idee interesanta care m-a ajutat să-mi clarific puţin viziunea despre yoga. Este vorba despre nevoia de integrare într-un întreg din ce în ce mai vast. Sentimentul de apartenenţă care se transformă în împlinire pe un plan devine apoi senzaţie de parţial pentru un plan superior. De exemplu apartenenţa la familie te poate face să te simţi „întreg” dintr-o anumită perspectivă. Dar când priveşti acest lucru din punctul de vedere al comunităţii în care te afli simţi nevoia unei cuprinderi mai vaste. Această dorinţă de întregire, de implicare într-o realitate din ce în ce mai cuprinzătoare pare a fi o caracteristică a vieţii omeneşti. Iar yoga se referă la această integrare-întregire. Există parcă în noi mereu senzaţia de incomplet, de lipsă a ceva esenţial care odată dobândit ne-ar potoli căutările şi agitaţia care ne însoţesc viaţa. Şi cu toţii am dori o soluţie definitivă sătui parcă de temporar, de trecător.

Paradoxul pe care ni-l pun în faţă yoghinii este că în fapt nu este nimic de adăugat. Că nu este nimic din afară de care am avea nevoie pentru a trăi unitatea, întregul. Participăm clipă de clipă la viaţa universului asemeni unei celule care participă la viaţa corpului. Suntem parte a unei armonii vaste a vieţii şi pulsăm în ritmul ei. De unde atunci sentimentul de separare? De unde atunci sentimentul de neîmplinire? Soluţia nu este dependentă de o logică anume. De o schemă care aplicată sau înţeleasă să ne permită să experimentăm întregul şi libertatea care decurge din acesta. Soluţia este un mod de a fi, o schimbare de perspectivă care însă, din nou, nu poate fi doar rezultatul unei gândiri anume ci mai degrabă al unei experienţe anume. Este dărâmarea unei bariere artificiale create între noi şi univers prin jocul „iluziei”.