Întrebări ale alter egoului meu


Întrebari pe care o parte din mine le-a pus şi raspunsuri pe care o altă parte din mine le-a dat.

După perioade de retragere şi de practică intensă, când au loc deschideri spirituale, am constatat că există tendinţa să îmi imaginez că totul s-a schimbat şi că viaţa nu va mai fi niciodată la fel, că problemele şi condiţionările au dispărut definitiv… Însă atunci când retragerea ia sfârşit şi mă întâlnesc din nou cu situaţii care îmi declanşează resorturile emoţionale şi problemele psihologice nerezolvate, constat că personalitatea mea abia dacă a fost atinsă de realizările avute, având aceleaşi tendinţe şi reflexe ca şi înainte. Adesea, această constatare tinde să mă descurajeze. Obţinerea unor realizări de vârf pare relativ uşoară faţă de cât de complex şi dificil este să le menţii şi să le integrezi în viaţa cotidiană, mai ales atunci când nu trăieşti în afara lumii. Oare de ce e aşa de greu să aduci conştienţa dezvoltată prin meditaţie în toate dimensiunile vieţii?

Prima mea tendinţă e să cred că aceste probleme sunt un indiciu ale unei practici inadecvate, cu lacune. Că ceva nu fac bine. Însă dificultatea aceasta de a integra realizarea spirituală în structura complexă a manifestării umane în viața de zi cu zi pare a fi foarte răspândită. Multe învăţături spirituale fac referire la ea. Multe persoane cu aparente ori evidente realizări spirituale par să ducă mai departe probleme psihologice nerezolvate, manifestând toata gama de slăbiciuni omeneşti. Sri Aurobindo spunea undeva că: „Realizarea în sine nu transformă neapărat fiinţa ca întreg. E posibil să ai o anumită lumină a realizării în vârful spiritual al conştienţei, dar părţile de dedesubt să rămână cum erau.”

Fiind o problemă răspândită, este important să fiu conştient că sunt două lucruri diferite, două mişcări distincte şi necesare ale dezvoltării spirituale: iluminarea, eliberarea şi integrarea acestei eliberări în toate dimensiunile vieţii?

Este poate mai degrabă important să conştientizez că practica spirituală, ca mod de a fi, nu înseamna atât obţinerea unei experienţe de vârf cât valorificarea experienţei unitare, a acelei experienţe care îşi prelungeşte existenţa în momentele nemeditative, în afara contextului practicii spirituale. Cele două aparente momente ale vieţii nu sunt diferite ci reprezintă vălurirea unei aceleaşi existenţe, exprimate uneori în intensitatea unui pisc de trăire şi alteori în vaile cotidianului. Conştienţa păstrată asupra existenţei în sine şi nu asupra modului în care ea se manifestă, aceasta ar fi esenţa practicii spirituale ca mod de viaţă. De aceea există o interdependenţă între vârfurile, platourile şi văile existenţei. De obicei aşteptarea este ca vârfurile să aducă modificarea cursului existenţei, însă cel mai adesea văile şi perioadele de platou au influenţa cea mai mare asupra direcţiei în care viaţa noastră curge.
În realitate este vorba şi de sistemul de referinţă. Atunci când suntem focalizaţi pe existenţa interioară, proprie, noi doar suntem, nici sus nici jos. Atunci însă când lăsăm posibilitatea comparaţiei între ce este şi ce am vrea să fie, ieşind din actualitatea experienţei, va apare întotdeauna senzaţia de loc anume pe o sinusoidă a vieţii. Suzuki Roshi spune frumos că atunci când eşti iluminat nu ştii că eşti iluminat. Doar eşti. Este firescul existenţei aşa cum este ea. Este ca şi cum practica spirituală înseamnă exersarea vieţii pur şi simplu. De asta se foloseşte paradoxul ideii de a nu face nimic, de a nu avea niciun scop.

Nu ştiu dacă înţeleg utilitatea acestei atitudini. Cum ar putea să se îmbunatăţească existenţa mea daca nu acţionez în nici un fel? În ce fel calitatea vieţii mele se schimbă printr-o astfel de atitudine de acceptare pasivă a ceea ce este?

Este într-adevăr o atitudine paradoxală care însă vizează mai degrabă o modificare a viziunii asupra acţiunii decât renunţarea la acţiune. Este o legitate a naturii că evoluţia nu se produce în salturi. Că este nevoie de paşi în aparenţă mici care să conducă apoi la aparenţa unei transformări mari. Problema cu scopul este că întotdeauna pune o distanţă pe care am vrea să o depăşim printr-un salt. Am vrea să facem ceva care să ne ajute să parcurgem brusc acea distanţă. Viaţa însă are nevoie să meargă în ritmul ei, să îşi descopere propriile timpuri şi de aici nevoia de a învăţa să ne lăsăm aparent în voia ei atunci când acţionăm. În zen paradoxul este exprimat prin practicarea posturii şi a meditaţiei specifice cu atitudinea că nu se face nimic. Este un paradox tocmai pentru că adoptarea şi menţinerea posturii înseamnă să faci ceva. Cu toate acestea cel care practică îşi exprimă existenţa în acel moment. Pentru el nu este ca şi cum ar face ceva ci este ca şi cum ar fi ceva. Relevanţa unei astfel de atitudini în viaţa noastră apare din savoarea pe care o capătă fiecare acţiune. Este ca în copilărie când ne jucam, când joaca în sine era mai importantă decât forma pe care o lua. În cazul acesta existenţa în sine devine mai importantă decât forma pe care o îmbracă.

Să înţeleg că e mai important să trăiesc în general conform acestui principiu decât să practic efectiv ceva? Să particip la retrageri, să meditez, să aplic tehnici… Dacă e suficientă atitudinea aceasta, de ce mai învăţ și practic yoga?

Yoga, retragerile, meditaţiile vor să mă întoarcă către existenţă. Ele sunt mai puţin acţiuni şi mai mult moduri de a fi. Diferenţa vine din dualitatea pe care o crează ideea de acţiune. Există cineva care acţionează, acţiunea şi obiectul (scopul) acţiunii. În ”a fi” dualitatea aceasta se estompează la început şi apoi dispare, există doar viaţa ca existenţă. Asta face ca scopurile personale să fie atinse nu făcând ceva anume ci fiind într-un fel anume. Este poate greu de înţeles diferenţa dintre cele două moduri de a vrea să ating un ţel, însă ”a fi” poate fi descoperit prin realizarea unei acţiuni care îmi place foarte mult. Atunci sunt atât de prezent în ceea ce fac încât nu am senzaţia că obosesc, că aș consuma energie în acea acţiune, nu am noţiunea trecerii timpului. De altfel bucuria acelor momente mă face sa nu simt dualitatea, sa nu simt ca este cineva care acționează şi ceva asupra căruia acţionez. Dar este nevoie de un exerciţiu pentru a trece în „a fi” făcând lucruri care nu îmi stârnesc această pasiune. Practica spirituală vrea să mă ajute să exersez această lipsă de dualitate, această existenţă pură, mai întâi în meditaţii, pe perioada unor retrageri, în timpul alocat practicii spirituale şi apoi în acţiunile mai banale (in aparenţă) ale vieţii aşa cum ni se arată ea. De altfel viaţa iese atunci de sub eticheta de ”obişnuit” ori ”banal”. Şi asta este într-adevar o realizare spirituală.

În general există aşteptarea ca realizarea spirituală să conducă la anumite calităţi ale prezenţei în lume, să trezească calităţi care să exprime latura absolută a naturii noastre. În budism, de exemplu, fiinţa iluminată e adesea descrisă în termenii „calităţilor de buddha”: înţelepciune, seninătate, claritate, compasiune, răbdare, generozitate, putere, integritate. Ar putea fi acesta un scop sau o masură a practicii spirituale, dezvoltarea capacităţilor umane care să exprime natura absolută în contactul cu restul lumii?

Există necesitatea dezvoltarii personalităţii, a unei personalităţi puternice şi sănătoase înainte de a face saltul în transpersonal. Cultivarea calităţilor personale şi dobândirea de competenţe noi rămâne o preocupare constantă chiar şi după aparenta eliberare ori iluminare. Aparentă pentru că în fapt ea este descrisă mereu ca fiind un dat al existenţei, un firesc al vieţii şi nu un eveniment extraordinar ori care aduce în cel eliberat ceva nou, excepţional. De aceea cel iluminat nu descrie acea iluminare ca fiind dobândirea a ceva ce nu exista înainte ci mai degrabă ca descoperire a unei realităţi preexistente. De aceea a mă aştepta ca abia după ce apare o realizare de natură spirituală să exprim anumite calităţi este neproductiv şi adesea nerealist. De aici şi paradoxul. Nu am nimic de facut şi cu toate acestea existenţa implică să fac constant ceva. Iar ceea ce fac îmi modelează existenţa în această lume dar nu schimbă calitatea percepţiei mele asupra acesteia. Calitatea percepţiei este tocmai produsul trezirii spirituale. Nu pot însă să trasez o graniţă atât de strictă între cele două, ele, acţiunea şi fiinţarea, fiind corelate şi întrepătrunse.

Ce înseamnă calitatea percepţiei?

Lumea este rodul percepţiei mele, a modului în care mintea ori creierul interpretează ansamblul informaţiilor pe care le primesc de la simţuri, al modului in care mintea ori creierul reacţionează în faţa acestor informaţii compunând astfel imaginea mea despre lume. Meditaţia, practica spirituală par adesea să aducă cu ele o senzaţie de amplificare a clarităţii cu care percep ori înţeleg lumea. De aceea se spune că lumea este aşa cum o vedem. Este o realitate frustrant de simplă în această afirmaţie. Oricât mi-aș dori obiectivitatea, modul în care evenimentele acestei lumi ajung să se reflecte în interiorul meu depinde de conştiinţa mea şi prin asta de gradul de realizare spirituală. Calitatea acestei perceptii asupra lumii se modifică odată cu capacitatea conştiinţei mele de a reflecta lumea ”aşa cum este”. La început fără a adăuga reacţii ori interpretări iar mai apoi pătrunzând în esenţa lucrurilor și văzând fundalul pe care acestea se proiectează, conştiinţa ajunge să trăiască unitatea. Este astfel o schimbare în calitatea perceptiei ceea ce aduce realizarea spirituală.

Cum se concretizează atunci realizarea spirituală? Ce înseamnă să fii iluminat sau eliberat?

Diferenţa intre realizarea spirituala şi nerealizarea spirituală este doar aparentă. Este rodul comparaţiei ori a unei percepţii diferite asupra vieţii. Un copac inflorit este un copac înflorit. Pentru un îndrăgostit este semnul iubirii, pentru un hoţ este prilejul de a fura portofelul îndrăgostitului iar pentru un iluminat este ACEL copac înflorit.

În ce fel?

Cel mai probabil calităţile sunt exersate odată cu trăirea în această lume şi mai puţin ca un dar miraculos care apare în urma unei experienţe de vârf. Asta nu înseamna că nu există un potenţial transformator în realizarea spirituală ori că nu se produce o transformare chiar esenţială în cazul iluminării (după cum o arată de ex. James Austin în cartea lui ”Zen and the Brain”). Ceea ce este bine să fie eliminată este tocmai perceperea diferită a unui înainte şi a unui după. Yoga inimii spirituale îşi propune ajungerea la o unitate a existenţei, la o esenţă prezentă aici şi acum. Aceasta însă nu exclude necesitatea adecvării la existenţa în lume, la o optimizare a integrării în armonia universului ori în curgerea vieţii aşa cum este ea. Acest ”aşa cum este ea” este ideea esenţială pentru că ea se referă la pătrunderea în intimitatea vieţii şi acceptarea ei din această perspectivă. De altfel în descrierea yoghină a constituenţilor fiinţei umane, personalităţii, egoului, i se dă numele de Ahamkara, intrumentul, vehiculul ori purtatorul eului, Aham, ca esenţă a fiinţei umane. Prin urmare scopul personalităţii din punct de vedere yoghin este tocmai să exprime existenţa divină, esenţială.

Este atunci de dorit să mă raportez la un ideal uman?

Idealuri prea depărtate ori prea înalte pot să creeze senzaţia de neîmplinire, de nerealizare. Comparaţia cu personalităţi spirituale deosebite poate fi neproductivă. Deşi acestea pot să stârnească inspiraţia este important ca accentul pe personalizarea experienţei să fie mereu prezent astfel încât să nu apară distanţa. Din nou este necesară aducerea idealului in concretul propriu. Accentul pe experienţa personală a momentului de acum fără a trăi drama distanţei faţă de ideal – J. Welwood sesiza o predispoziţie la occidentalii angrenaţi pe diferite căi spirituale pe care o numeşte „supraeu spiritual”. Este un critic interior, o voce care judecă permanent eforturile personale şi spune că nimic din ce fac nu e suficient de bun. Vocea aceasta ţine socoteala nereuşitelor din practică şi a eşecurilor de a mă ridica la înălţimea învăţăturilor. Riscul este ca practica să devină mai orientată către împăcarea acestei voci interioare judecătoare decât către deschiderea necondiţionată către viaţă. Încercând să ating idealuri spirituale înalte, ajung să îmi neg adevăratele sentimente, intrând chiar în dezacord cu adevărul propriei experienţe şi cu capacitatea de a-mi găsi propria direcţie. Căutătorii care încearcă din răsputeri să fie mai detaşaţi, mai puţin egoişti, mai disponibli şi mai plini de compasiune decât sunt de fapt, şi se detestă, în secret, pentru momentele în care nu se ridică la înălţimea idealurilor. Astfel, învăţături frumoase despre compasiune şi trezire ajung să devină un combustibil chiar pentru ura de sine. Eforturile de a atinge un ideal spiritual pot adesea să întărească această voce critică care îmi spune că nu sunt niciodată suficient de bun, onesti şi iubitor. Acest potenţial conflict ne poate face să ne întrebăm cât de mult pot câştiga de pe urma unor învăţături spirituale ca un set de idealuri, indiferent cât de nobile sunt aceste idealuri.

Întrebarea rămâne, este bun un ideal uman?

În măsura în care să îmi arate şi să mă inspire pe direcţia în care merg fără însă să mă arunce în visare ori în neputinţă, da, este bun şi de dorit.

Anunțuri

7 comentarii Adăugă-le pe ale tale

  1. tu spune:

    foarte interesant ce ai scris si meditat

    Apreciază

  2. Veronica spune:

    „Practica spirituală înseamnă exersarea vieţii pur şi simplu”. Cred ca totusi e bine sa fii constient de asta, ca exersezi viata. Sau e bine pur si simplu doar sa traiesti, fara sa te intrebi prea multe? Depinde si cum traiesti, la urma urmei. Multi spun ca traiesc la maxim si sunt foarte ocupati, dar chiar traiesc cu adevarat? Ce inseamna sa exersezi viata?

    Apreciază

  3. Idealurile noastre suntem tot noi, dar fara umbrele ignorantei. Nu-i asa?

    Apreciază

  4. Le Pince spune:

    „Exersam″ viata zi de zi, clipa de clipa. Cateodata mai bine, alteori mai puutin bine. Dar consider ca este importanta dorinta de transformare, de a invata ceva din acele clipe mai „innorate″.Astfel invatam gradat sa nu mai cadem in capcana mintii si devenim mai liberi.
    Aceasta voce critica este auzita de toti oamenii. Exista si o carte care trateaza acest subiect, ea se cheama „Vocea Cunoasterii”.

    Apreciază

  5. Maria spune:

    Eu cred ca atunci cand iluminarea sau eliberarea reprezinta un scop in sine, intervine o uscaciune a inimii si chiar o exacerbare a ego-ului. Acele varfuri poate nu sunt decat momentele de gratie divina, ca raspuns la cererile noastre. Viata ne testeaza in ce fel le asimilam si le integram. Sfintii Parinti se considerau toata viata nedemni de Gratia ce li se acorda. Cata smerenie! Nu isi arogau nici un merit, indiferent cat de dura era asceza lor.

    Apreciază

  6. Miky spune:

    Gasesc foarte interesant acest articol.Ma bucur ca si in Romania oamenii se nasc pentru a doua oara in spirit.
    Si ma bucur ca exista oameni care-si pun astfel de intrebari si pot da astfel de raspunsuri.La primul raspuns as adauga faptul ca stadiile de samadhi sunt nesfirsite ca si Realitatea Absoluta-Dumnezeu.Si cu fiecare samadhi, se prelungeste acea stare de uniune…..peste granitele exercitiilor…. in viata de zi cu zi.Kriya yoghinii denumesc starea de Nirvikalpa Samadhi, starea continua de uniune cu Dumnezeu.Cind aceasta stare este obtinuta, nu mai exista conflicte interioare…interior-exterior..dispare.
    Starile conflictuale vin dintr-o asteptare iluzorica subconstienta, in legatura cu o anumita imagine crezuta a fii reala.
    Iar ceea ce produce conflictul este diferenta dintre asteptari cu imaginile de rigoare si Realitatea Ultima.As sugera cartea lui Eugene Roy Davis,
    Absolute Knowledge that Liberates Consciousness,deoarece acolo sunt dezbatute foarte multe probleme asemanatoare.

    In legatura cu comentariul Mariei mi-as permite sa subliniez faptul ca starile de iluminare sunt diferite de la om la om, ca traire, dar esenta este una:Nu exista altcineva in afara de Dumnezeu.Si noi facem parte din acea Dumnezeire ca suflete care se exprima obiectiv sau subiectiv.Sufletul este unitatea de constiinta pura individualizata si iluzionata…denumita de maestrii indiei Jiva.Cind Sufletul individualizat(care este omul) se elibereaza de orice granita si restrictie atunci este denumit jivamukta.Exista oameni emotionali-sentimentali,dar exista si oameni mentali.De multe ori oamenii mentali sunt descrisi ca fara de inima.Fara un țel nu exista un drum.Noi ca oameni-corp suntem numai haine de purtat sufletul.De aceea egoul nu-si are locul in practica spirituala a trairii sinelui.Egoul este senzatia de a fi despartit de ceilalti.Si pe urma apar culorile de ego…mai bun,mai talentat, mai destept..etc.Odata cu trairea primului samadhi,acel ego incepe sa se topeasca…incet… incet pina cind starea de uniune prevaleaza.Un om iluminat nu este lipsit de mila si compasiune fata de semenii sai.

    In orice caz felul in care D-nul Teodor Sebastian a scris acest articcol,spune mult despre stadiile dinsului de realizare si gasesc foarte incurajator ca si in Romania exista oameni care i-si dau aportul la ridicarea starii de constiinta colectiva planetara.Va mulumesc.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s