Mirajul salvării

Cât de mult ne dorim uneori să vină un timp al fericirii constante, un timp în care viaţa să fie blândă cu noi, să nu ne întâlnim cu suferinţa, conflictul, boala… Un timp magic al paradisului pe pământ, al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Este ca o speranţă de pensionare din viaţa tumultoasă şi vălurită de probleme cu care parcă ne luptăm încă de la naştere, de retragere într-un „undeva cândva” al binelui şi liniştii.

Mirajul acesta este cu atât mai prezent în spiritualitate, acolo unde parca promisiunile acestea par să fie cauza atracţiei pe care o exercită. Efortul depus în diferitele tehnici ori metode este justificat adesea de ideea că va veni un moment al „odihnei” un moment în care Dumnezeu, ori Universul, ori „Cineva”, ori „Ceva” te va rasplati cu o viaţă lispită de griji, lipsită de probleme. John Wellwood, în cartea lui „Psihologia trezirii”, numeşte asta tendinţa de „şuntare” spirituală. Este ca şi cum în loc să te confrunţi cu experienţele pe care viaţa ţi le aduce în cale preferi să te retragi în meditaţie ori alte tehnici sperând ca acele probleme să fie astfel rezolvate, să dispară sau să nu mai fii nevoit să te confrunţi cu ele. Şi bineînţeles că viaţa are felul ei de a îţi aminti mereu că greşeşti, că alternanţa de plăcut-neplăcut este o parte a existenţei, că lucrurile se află într-o constantă transformare şi că în cele din urmă calea nu este evadarea ci acceptarea, întâmpinarea evenimentelor vieţii cu inima înpăcată.

Şi acceptarea nu înseamnă resemnare, nu înseamnă că ne lăsăm purtaţi de viaţă în toate direcţiile fără a avea puterea de a îmbunătăţi ori transforma lucrurile spre un „mai comod” al existării. Este mai degrabă asumarea responsabilităţii propriei condiţii, asumarea faptului că ceea ce facem, gândim, experimentăm, cunoaştem este ceea ce în fapt ne construieşte viaţa în fiecare clipă. Iar dacă asupra evenimentelor exterioare avem putere într-o măsură mai mică, asupra modului în care reacţionăm în faţa lor, asupra modului în care le percepem ori înţelegem, putem învăţa să ne perfecţionăm. Din această perspectivă meditaţia
(aparte de conotaţiile transpersonale, de căutarea a lui „dincolo de dincolo”) capătă sens ca posibilitate de îmbunătăţire a vieţii. Ea nu este o metodă magică de a ne scăpa de problemele zilei ci mai degrabă o metodă prin care devenim mai pregătiţi în a face faţă acestor probleme. Meditaţia, yoga nu sunt (ori nu ar trebui să fie) moduri de a scăpa de şicanele zilei ci mai degrabă posibilităţi de a descoperi viaţa aşa cum este, cu toată complexitatea şi frumuseţea ascunsă în cele mai mărunte evenimente, chiar şi când acestea apar ca fiind nedorite şi neplăcute clipei.