Trăim vremuri grăbite şi asta nu mai este de mult o surpriză pentru nimeni. Suntem într-un constant mers-alergare de la un loc la altul, de la un ţel la altul. Şi avem nevoie de rezultate, avem nevoie de ele acum. ”Nu avem timp” să aşteptăm ca ele să crească în noi, să crească cu noi. Suntem generaţia ”pilulei”. Am înghiţit-o acum şi în clipa următoare, sau macar în minutul-ora următoare suntem sănătoşi, fericiţi, optimişti, bucuroşi, liniştiţi, flexibili…

Astăzi mă întâlnesc din nou cu o grupă de oameni care îşi doresc să înveţe yoga.  Vin la un astfel de curs, de obicei, să se relaxeze, să se cunoască mai bine, să fie mai flexibili, să şi slăbească dacă se poate. Sunt atraşi de aura mistică, de spiritualitatea misterioasă din orient, de poveştile despre maeştri şi puteri paranormale.  Însă câţi dintre ei vor înţelege nevoia de a avea răbdare, de a oferi un timp suficient şi constant unei minime practici necesare ca acele efecte să apară ?

Îmi amintesc de nerăbdarea mea când am vrut să învăţ să fac padmāsana (lotusul). Mi se părea că este un simbol al yogăi şi credeam că este uşor şi rapid pentru mine să învăţ să o fac. A durat 5 secunde de durere intensă în genunchi ca să înţeleg că nu este aşa. Dar am făcut-o prima dată şi am fost bucuros. După câţiva ani, în care, desigur, nu am avut răbdarea să o fac constant, am revenit la dorinţa de a face padmāsana. Şi am forţat un genunchi (stângul dacă îmi amintesc bine), un ligament a protestat fiind întins ori poate chiar rupt şi luni de zile nu am mai putut sa fac nici cele mai simple posturi de meditaţie. Uneori răbdarea se învaţă aşa, prin durerea din genunchi.

Acum, după 20 de ani de yoga şi practica mai mult sau mai puţin regulată, m-am întâlnit din nou cu răbdarea. Mi-am propus să învăţ să stau pe mâini (adho mukha vṛkṣāsana) şi eram încrezător că voi reuşi de la prima încercare. Puteam să stau pe cap (śīrṣāsana) într-un echilibru foarte bun, puteam să fac scorpionul (vṛṣcikāsana) fără probleme, de ce ar fi fost dificil statul pe mâini? Am descoperit că şi pentru asta este nevoie de răbdare, de paşi mici făcuţi în fiecare zi, pentru a învăţa un echilibru nou, pentru a obişnui mâinile şi încheieturile să susţină corpul. Şi da, progresele apar de la o zi la alta, însă în alt ritm decât cel grăbit.

Efectele în yoga seamănă mult cu modul în care cultivi o plantă. Pui o sămânţă în pământ şi îi oferi zilnic apă şi soare. E nevoie să o îngrijeşti în fiecare zi şi să fii atent la ea şi la ce creşte în jurul ei.  Nu poţi ca astăzi să o îneci făcând o baltă de apă şi o lună după aceea să o laşi să se usuce. Nu o poţi lăsa năpădită de buruieni şi ascunsă astfel de soare. Şi nu e nevoie de mult timp, doar de o repetare zilnică. Nu foloseşte prea mult să mergi odată pe săptămână la o sală, să înveţi şi să practici (e adevărat, mi se va reproşa că e mai mult decât nimic). Responsabilitatea se află în mâinile tale, nu o să facă altcineva pentru tine şi nici nu o să-ţi dea cineva o ”pilulă yoga” ca de mâine să poţi sta în padmāsana (postura lotusului) la fel de uşor cum stai pe scaun.

Este nevoie de o practică zilnica, aşa că m-am dus acum.