yoga, yoga sūtra

Samadhipada – sutra 32


Yoga și meditația nu vor să accentueze extraordinarul ci vor să exerseze sahaja, naturalul, înnăscutul. Pentru aceasta este însă nevoie de acea perseverență într-o singură direcție, ”bătătorind” calea până când ea devine drumul cel mai ușor și mai natural de urmat.

Samādhipādaḥ

Capitolul despre extazul mistic yoghin

Sūtra 32

tat-pratiṣedhārtham eka-tattvābhyāsaḥ

tat – acestora

pratiṣedha – eliminare, negare, respingere

artham – cu scopul, pentru

eka – unic, singur

tattva – obiect, principiu

abhyāsaḥ – practică 

Practica [concentrării asupra] unui singur principiu are drept scop eliminarea acestora [a obstacolelor]


Comentariul lui Vyasa

Aceste distracții fiind obstacole în realizarea lui samadhi, vor fi eliminate prin practică și detașare (explicate în sutra-ele anterioare). Pentru a sintetiza practica, el (Patanjali) spune:
”Practica unui singur lucru are drept scop eliminarea obstacolelor”
Pentru a le controla, mintea să fie exersată prin focalizarea asupra unui singur lucru. Însă în cazul celor pentru care mintea nu este altceva decât o idee, limitată la un sigur obiect al experienței după un altul și este momentană (kṣaṇika), pentru aceștia (referire la budiști) mintea, ca un întreg, cu siguranță nu este focalizată într-un singur loc și nici distrasă. Dacă aceasta (mintea) este retrasă de la toate (obiectele) și concentrată asupra unui singur lucru, atunci se poate spune că este focalizată și prin urmare nu este limitată la un obiect după un alt obiect. Dacă, pe de altă parte, se susține că mintea devine focalizată printr-un flux de idei similare și focalizarea într-un singur punct (ekagrata) este proprietatea unei minți văzute ca un flux, atunci această minte ca un flux nu poate fi un singur lucru pentru că se schimbă moment cu moment. Dacă ekagrata (focalizarea într-un singur punct) este proprietatea unei idei atât timp cât ea face parte dintr-un flux, atunci, fie că face parte dintr-un curent de idei similare, fie că face parte dintr-un curent de idei diferite, mintea este concentrată datorită fixării ei asupra fiecărui obiect; nu există loc pentru o minte distrasă. Prin urmare mintea este un singur lucru, are mai multe obiecte ale experienței și este constantă.
Mai departe, dacă ideile care apar sunt prin natura lor distincte și nu sunt asociate cu o minte unică, cum ar putea cineva să își amintească un lucru experimentat într-un alt moment? Un gând ar fi cel care își amintește lucrurile experimentate de un alt gând și apoi un gând ar fi mai târziu cel care experimentează rezultatele karma-ei acumulate de un alt gând. Orice încercare de a soluționa această discrepanță ar semăna cu analogia dintre balegă și lapte (dacă ambele sunt produse de vacă ar trebui să fie la fel).
Mai departe, dacă mintea este doar o succesiune de idei, atunci este negată propria experiență. Cum ar putea ideea de ”eu” din expresii precum ”Eu ating ceea ce eu văd” sau ”Eu văd ceea ce eu ating” poate să fie prezentă într-un substrat comun de gânduri, dacă toate gândurile nu au nimic în comun? Cum se poate ca gândul ”Eu sunt acest sine indivizibil”, care are un singur gând (eu) ca obiect și care persistă în experiențe diferite să se ipostazieze într-un unic substrat al gândurilor? Ideea că ”Eu sunt acest sine indivizibil” este cunoscută prin propria experiență. Autoritatea propriei percepții nu poate fi negată prin celelalte mijloace corecte de cunoaștere (inferența și autoritatea spirituală). Celelalte mijloace corecte de cunoaștere sunt validate prin experiența directă. Prin urmare mintea este unică, are mai multe obiecte ale cunoașterii și este constantă.

Comentariu

Această sutra este considerată de mulți comentatori ca fiind o concluzie la prezentarea lui abhyasa, practica spirituală, care în contextul yoga sutra-elor se referă la liniștea ce conduce la cunoașterea de Sine. Patanjali, când vorbește despre modul în care se poate realiza yoga, acea cunoaștere a adevăratei noastre naturi, o definește ca fiind încetarea vritti-urilor conștiinței individuale (citta). Iar această ”încetare” (nirodha) este dobândită prin practică (abhyasa) și practica detașării (vairagya abhyasa). Sensul practicii este văzut a fi repetarea liniștii, repetarea acelei ”încetări” până când impregnarea creată prin ea este suficient de puternică pentru a bloca celelalte întipăriri, urmele lăsate de gândirea și evenimentele vieții de zi cu zi. Dacă ne gândim că mintea, conținând aceste impregnări, este activată de experiențele momentului, felul în care ea reacționează la acestea este dependentă de intensitatea impregnărilor anterioare. Dacă energiile acestor impregnări ne conduc spre agitație și dramă mentală, atunci mintea va avea tendința să aleagă spontan această cale ori de câte ori aceste impregnări devin active. Dacă însă liniștea este impregnarea cea mai puternică, răspunsul minții la evenimentele vieții va tinde să fie în mod spontan liniștea. Putem spune că felul în care mintea răspunde la stimulii vieții este dependent de ”antrenamentul” pe care mintea îl face zi de zi atunci când reacționează.

Puterea pe care o impregnare o are asupra minții depinde de mai mulți factori. Fiind considerată ca fiind o formă de energie, se poate vorbi de intensitatea cu care a fost creată. Emoția care a însoțit evenimentul, calitatea și intensitatea stimulilor senzoriali cât și numărul simțurilor participante, toate contribuie la această intensitate a impregnării. Ne este mult mai ușor să reactivăm o amintire care este marcată de un impact emoțional major și de informații senzoriale pregnante. Însă în egală măsură contribuie și repetarea, repetare care poate să creeze o obișnuință, un model de răspuns care apoi să fie foarte ușor de urmat. Modelul neurologic al memoriei și al felului în care suntem ”programați” să răspundem la situații se referă adesea la această ”bătătorire” a căilor neuronale care face ca impulsurile nervoase să circule mai ușor și cu prioritate mai mare pe drumurile deja exersate. 

Toate acestea vorbesc despre importanța practicii repetate, a nevoii de consecvență în urmarea căii alese tocmai pentru a transforma o experiență extraordinară care apare în timpul meditației, într-un mod de a fi mental. Yoga și meditația nu vor să accentueze extraordinarul ci vor să exerseze sahaja, naturalul, înnăscutul. Pentru aceasta este însă nevoie de acea perseverență într-o singură direcție, ”bătătorind” calea până când ea devine drumul cel mai ușor și mai natural de urmat. Adesea exemplul marilor maeștri din vechime arată această fermitate de nestrămutat în a urma drumul ales, exersând o anumită practică până la măiestrie și dincolo de ea. Ramakrishna obișnuia să spună că dacă vrei să sapi o fântână și să găsești apă, este nevoie să perseverezi până ajungi la pânza freatică. Dacă te oprești înainte și apoi mergi în alt loc și începi din nou să sapi și apoi abandonezi și te duci în alt loc, ceea ce vei obține este un câmp plin de gropi și nici un strop de apă.

Din perspectiva hridaya și a lui Ramana Maharshi, singurul ”obiect” asupra căruia este nevoie să ne îndreptăm practica este Sinele. Unica practică este introspecția, atma vichara. Tot ceea ce faci este bine să se îndrepte către acest centru al existenței, să graviteze în jurul acestui centru al ființării care este Inima Spirituală. Cele două elemente pe care Patanjali le descrie ca fiind esențiale în această direcție sunt practica liniștii și practica detașării. Practica liniștii este necesară pentru a îndepărta zgomotul constant al minții care absoarbe atenția în micile drame și povești pe care aceasta le generează în mod constant. Însă liniștea este bine să fie însoțită de detașare, adică de desprinderea de ”atașamentul” față de o formă anume ori față de o experiență anume. În fapt practica detașării este însăși vedanticul ”neti, neti”. Înseamnă a da la o parte, strat cu strat, tot ceea ce acoperă realitatea Sinelui: corpul, respirația, emoțiile, gândurile, mintea însăși. Toate aspectele parțiale și efemere sunt rând pe rând obiecte ale renunțării până când ceea ce rămâne este conștiința pură, atman. Patanjali spune că cea mai înaltă detașare este viziunea conștiinței pure, cunoașterea adevăratei noastre naturi.

 Meditația urmează acești doi pași, liniștea minții și renunțarea la identificare, detașarea. Indiferent de metoda urmată, ori de tradiția din care provine, meditația va începe prin liniștirea minții, prin întreruperea poveștii interioare. Experiența directă, care nu mai este mediată de concepte ori imagini mentale, este acea prezență, acel aici și acum. Prezența este un rezultat fie al concentrării, a limitării gândurilor la un obiect anume, fie al conștienței, o îmbrățișare a realității așa cum este ea, fără judecată, fără analiză, fără interpretare. Odată atinsă liniștea, avem capacitatea să ”vedem” cu claritate ce este dincolo de minte, în plus față de imaginea pe care mintea în mod constant o prezintă conștiinței. Procesul detașării, a dez-identificării cu aparențele lui ”a fi”, poate să implice mintea prin acea dualitate a percepției. Dacă pot observa ceva ca fiind ”eu” atunci cine este cel care observă? Această constantă interogare, această constantă căutare de Sine pe care Ramana a rezumat-o la întrebarea ”Cine sunt eu?” reprezintă esența detașării. Odată ce descopăr că observatorul reprezintă o experiență diferită de ceea ce este observat, pot renunța la obiect și mă pot întoarce către subiect.

Vyasa își concentrează comentariul la o dezbatere a calității minții de a conține procesul gândirii oferindu-i acestuia continuitate și opunându-se viziunii budiste a timpului că în fapt mintea nu există ci este doar o succesiune de experiențe.

1 gând despre „Samadhipada – sutra 32”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s