A fi profesor

Astazi a fost din nou zi de curs în Bucureşti şi m-am întors cu o întrebare. Ce înseamnă să fii profesor în yoga? În ce măsură relaţia cu care m-am obişnuit la şcoală ori în facultate, se aplică în situaţia mea? De mai bine de 15 ani ajung în faţa oamenilor cu dorinţa de a împărtăşi cu ei pasiunea pentru yoga şi spiritualitate şi încerc să le ofer din experienţa căpătată în cei 20 de ani de practica mai mult sau mai puţin intensă. Desigur titlul de ”profesor”, cel puţin din punct de vedere academic, implică o anumită sonoritate care nu-mi pare că mi se potriveşte iar ”instructor” ţine de domenii mai tehnice şi mai îndepărtate de ceea ce este yoga. Cât despre ”maestru”, acesta este un titlu alăturat celor care ajung la un anumit grad de perfecţiune, iar eu sunt destul de departe de perfecţiune ca să fiu vecin cu un astfel de nume. E adevărat că în diferite momente oamenii simt nevoia să îţi asocieze o etichetă, fie datorită timidităţii începutului, fie datorită lecturilor romantice despre India ori Tibet, fie datorită faptului că se simt din nou la şcoală şi asta durează până când naturaleţea relaţiei din sală îndepărtează stângăciile ori clarifică raporturile dintre noi.

Atunci, cine sunt eu, în faţa celor care vin să înveţe yoga? Probabil că numele rolului pe care îl îndeplinesc este mai puţin important decât ce se întâmplă acolo, în sală. Uneori sentimentul este că, de fapt, eu sunt cel care învaţă, de la mai mulţi profesori deodată. Îmi este destul de clar că acolo, în faţa oamenilor, ceva deosebit mi se întâmplă, că pentru cele 2-3 ore ies din condiţia mea obişnuită şi intru într-o zonă a inspiraţiei şi efervescenţei, a liniştii şi detaşării. Unul din primele lucruri pe care le-am învăţat predând yoga este că acolo se întâmplă ceva paradoxal. Este ca şi cum joci un rol cu toată sinceritatea de care eşti capabil. Este ca şi cum toata aspiraţia ta de mai bine ajunge să fie vie în acele momente pentru a-i inspira şi învaţa atât pe cei din faţa ta cât şi pe tine. Pentru câteva ore eşti cât de bun, cât de înţelept, cât de spiritual ţi-ai dori să fii. Îţi aminteşti lucruri citite cândva, gândurile capătă o coerenţă anume şi o claritate pe care ţi-ai dori să o aibă mereu, experienţele, emoţiile îţi sunt instantaneu accesibile şi fac parte dintr-o logică a vieţii care atunci îţi apare atât de evidentă.

A fost un lucru în copilărie şi adolescenţă care mi-a marcat experienţa cu profesorii. Diferenţa între momentul în care erau la catedră şi cel în care îi întâlneam pe stradă, în viaţa obişnuită care părea să le răpească aura de înţelepciune, putere şi fascinaţie. Fără să vreau constatam că îmi era mai greu să mă las fascinat de ceea ce predau odată ce vedeam în culise, îmi era mai greu să cred în infailibilitatea cunoaşterii lor odată ce îi vedeam în chip de oameni. Cu atât mai mult am avut senzaţia asta în yoga, unde cei de la care învăţam ar fi trebuit să fie perfecţi ca zeii în fiecare clipă a vieţii lor. Apoi am ajuns şi eu în ipostaza de a preda, de a fi în faţa oamenilor şi de a vedea că perfecţiunea este o asimptotă pe care nu ştiu când o voi atinge şi chiar mai mult, viaţa mea este la fel de obişnuită şi neobişnuită ca a profesorilor mei. Iar asta m-a învăţat să învăţ, m-a învăţat că lumea e colorată într-o infinitate de nuanţe între alb şi negru, m-a învăţat că sunt mai elev decât am fost vreodată din momentul în care am început să fiu şi ”profesor”.