Samadhipada – sutra 15

Detașarea este definită în continuare ca o stăpânire de sine care apare prin eliberarea față de dorințe, atât cele lumești cât și cele spirituale.

Samādhipādaḥ
Capitolul despre extazul mistic yoghin
Sūtra 15

Controlul obținut prin lipsa de dorință față de obiectele experineței, văzute sau învățate într-o tradiție spirituală, se numește detașare, vairāgyam.

dṛṣṭānuśravika viṣaya vitṛṣṇasya vaśīkāra saṁjñā vairāgyam

dṛṣṭa – care este văzut, ceea ce este perceput cu simțurile fizice
anuśravika – auzit, învățat într-o anumită tradiție sau dintr-o anumită scriptură
viṣaya – obiect al experienței, fenomen
vitṛṣṇasya – fără dorință sau atașament
vaśīkāra – stăpânire, a vrea ca ceva să se întâmple, a aduce sub control
saṁjñā – înțelegere, termen, definiție, nume
vairāgyam – detașare, non-reacție, non-atașament

Comentariul lui Vyāsa
Când cineva și-a pierdut orice dorință pentru lucrurile perceptibile, cum ar fi femeile (sexul opus), mâncarea, băutura, puterea sau influența, cât și atunci când cineva și-a pierdut orice dorință pentru lucrurile auzite într-o anumită tradiție ori din scripturi cum ar fi ajungerea în paradis, starea de videha (absența conștiinței corporale) sau prakṛti-laya (disoluția în natură), atunci mintea, ”care vede greșeala apărută prin implicare”, fiind într-o stare ”lipsită de conceptele de atracție ori respingere chiar și în prezența obiectelor cerești ori pământești și dobândind acest dezinteres față de plăcere prin puterea lui pra-sankyāna (realizarea diferenței dintre materie și spirit)” este numită vaśīkāra, stăpânire ori control și aceasta este vairăgya, detașarea.

Comentariu
Dorința este cea mai importantă (dacă nu chiar unica) cauză de agitație a minții și totodată cea care ne face nu mai fim prezenți aici și acum. Ea ne proiectează mereu într-un viitor incert, în care am vrea să dobândim ceva ori să fim într-un anume fel ori să ne bucurăm de o anumită realizare. Patañjali descrie două căi prin care apare această dorință: din lucrurile acestei lumi (generate de social) și din lucrurile lumii spirituale (generate de tradiție). De obicei suntem puțin mai conștienți (cel puțin în măsura în care avem o aspirație transformatoare) de faptul că dorința și atașamentul față de lucrurile ”pământești” (pe care le putem sintetiza în faimoasa triadă sex, bani și putere) sunt aducătoare de suferință, că setea noastră de întregire nu poate fi niciodată potolită prin acestea oricât de multe am acumula.
Mai subtile sunt însă dorința și atașamentul față de realizările spirituale și prin aceasta chiar mai dificil de depășit. Suntem obișnuiți ca tot ceea ce facem să aibă un scop iar pătrunderea pe o cale spirituală nu schimbă aceasta (cel puțin la început). Însă în transformarea spirituală este ca o călătorie în care cu cât suntem mai mult obsedați de locul în care trebuie să ajungem, cu atât mai puțin probabil va fi să ajungem acolo. În meditație, acest fapt este cu atât mai evident. Dacă vrem să liniștim mintea, să putem astfel să trecem dincolo de ea, a menține în continuare gânduri de genul: ”Am oare mintea liniștită? Meditez? Încă nu simt liniștea și asta mă supără! Sunt cel mai prost meditator pentru că mintea mea nu se liniștește instantaneu! Cât mai durează?”, etc. reprezintă un constant ”zgomot” mental, tot mai dificil de depăși cu cât obsesia devine mai mare. În aceeași măsură a măsura evoluția spirituală prin câte cunoștințe am acumulat, câte inițieri am primit, câte retrageri am făcut, etc. reprezintă o altă formă de atașament și astfel un obstacol pe cale.
Egalitatea interioară, acea cale de mijloc atât de fină și de dificil de parcurs, este răspunsul yoghinului în fața dorinței. Asta înseamnă a rămâne egal, fără reacție, nici dorind nici respingând, centrat în existența pură, experimentând clipă de clipă ființarea. Din aceasta se naște intensitate, însă este o intensitate a lui a fi, o intensitate a vieții care ne face astfel să trăim din plin, clipă de clipă.