Samadhipada – sutra 16

Cea mai înaltă formă de detașare vine din cunoașterea de Sine, momentul în care existăm în Conștiința pură, abandonând jocul guṇa-lor (cele trei tendințe ale Naturii), cele care pun în mișcare acest Univers.

Samādhipādaḥ
Capitolul despre extazul mistic yoghin

Sūtra 16
tat param puruṣa-khyāter guṇa vaitṛṣṇyam

tat – aceasta
param – ultimă, cea mai înaltă, cea mai pură
puruṣa – pura conștiință, spiritul
khyāteḥ – viziunea clară
guṇa – calitățile fundamentale ale naturii, activitate, inerție, echilibru
vaitṛṣṇyam – fără dorință sau atașament

Viziunea clară a conștiinței pure, care conferă lipsa de atașament fată de guṇa-e, este cea mai înaltă [detașare]

Comentariul lui Vyāsa
Cel care vede cu claritate greșeala atașamentului față de obiectele perceptibile și de cele auzite din tradiție ori scripturi, este lipsit de pasiuni.
Cel al cărui buddhi (intelect) este umplut, expansionat și saturat de o înțelepciune discriminativă intensă și puternică datorită purificări care apare prin practica repetată a cunoașterii și identificării cu această conștiință pură este lipsit de pasiuni față de guṇa-uri fie că au atribute manifestate ori potențiale.
Acestea sunt două feluri de detașare. Dintre acestea, ultima nu este altceva decât claritatea cunoașterii. Când aceasta apare, atunci apare și discernământul, atunci yoghinul contemplă și observă că:
– ceea ce trebuia să fie atins a fost atins
– impuritățile care trebuiau să fie eliminate au fost eliminate
– lanțul nașterilor și al morților a fost rupt. Dacă acesta nu ar fi rupt omul se naște și moare, moare și se naște, din nou și din nou.
Ultima limită a cunoașterii însăși este detașarea. Imediat după aceasta urmează eliberarea.

Comentariu
Patañjali continuă să trimită din nou și din nou către cunoașterea de Sine care este cea care oferă cele mai înalte daruri spirituale. Prin ea toate lucrurile care până atunci cereau efort devin naturale și își găsesc modul perfect de expresie.
Vyāsa subliniază faptul că aici este vorba despre două feluri de detașare: una pe care o poți practica și una care apare natural, ca o consecință a realizării spirituale. Prima modalitate de a cunoaște detașarea este cea pe care vom urmări să o realizăm ca pe o tehnică spirituală, de fiecare zi. Încercăm să descoperim faptul că a fi atașat, chiar și de cele mai nobile și mai pure lucruri, este o cale sigură către suferință. Ea este la început o formă de impunere, ”o renunțare” pe care o realizăm doar pentru că știm că așa este mai bine și de multe ori fără a experimenta interior abandonul. Încă vom mai avea tendința, chiar dacă tot mai subtilă, să ne ”agățăm” de acele lucruri care sunt prețioase pentru noi (materiale sau spirituale). Ramakrishna, faimosul mistic indian, povestește despre momentul în care Totapuri, maestrul său în non-dualitate, îl pune să renunțe la forma lui Kali, care până în acel moment era pentru el totul. Se spune că i-a înfipt un ciob în frunte și folosind senzația, Ramakrishna a ”tăiat” în două imaginea mentală a lui Kali, reușind astfel să treacă în nondualitate, în conștiința pură.
Este un fenomen obișnuit acela prin care, pe măsură ce trece timpul și practica spirituală este constantă, să devenim aparent mai detașați de lucrurile materiale, să nu mai punem atât de mult accentul pe ceea ce ”avem” și vrem mai mult să ”fim”. Însă și acest a fi devine o cauză de atașament. Dacă meditația nu ne este suficient de bună, dacă ne mai înfuriem, dacă ni se mai întâmplă să fim triști, toate acestea devin, datorită atașamentului de experiențele la vârf, cauze de suferință. Iar suferința face ca acele experiențe spirituale să fie apoi și mai greu de atins…
Vyāsa lasă să se înțeleagă că a ști că atașamentul nu este bun conduce la lipsa atașamentului, însă aici cunoașterea înseamnă experiență, înseamnă luciditatea care vine din atenția la propria experiență. Altfel sunt multe lucruri pe care le ”știm” dar care nu au fost încă transformate în trăire și astfel nu schimbă cu nimic realitatea interioară. Aici intervine necesitatea meditației ca formă de înțelegere la un nivel mai adânc a acestei cunoașteri conceptuale, pentru că meditația aduce cu sine claritatea, limpezimea cunoașterii.
A doua formă de detașare, cea mai înaltă în viziunea lui Patañjali, provine din practica cunoașterii de Sine, a acelei conștiințe pure. Discernământul, la început instrumentul de bază în meditație, este cel prin care ”tăiem” (este adesea comparat cu o sabie) experiența pentru a separa realul de ireal, adevărul de iluzie. Meditația în Hridaya Yoga reprezintă exersarea acestui discernământ prin acel ”Cine sunt eu?” și prin a refuza (neti, neti) toate identificările parțiale cu aspecte temporale, efemere, ale manifestării noastre în lume (corpul, personalitatea, etc.).
Guṇa, cele trei tendințe care caracterizează Natura (activitate, inerție și echilibru) pot fi aici simbolul lumii, a ceea ce ne înconjoară pe toate straturile existenței (atât cele fizice cât și cele subtile, spirituale). De aceea cunoașterea Spiritului (puruṣa din sāṃkhya) ne scoate în afara lumii, a lui Prakṛti (natura manifestatoare) și astfel din aceasta decurge eliberarea, detașarea cea mai înaltă. Vyāsa descrie astfel această experiență ca fiind ”atingerea a ceea ce trebuia să fie atins”, eliberarea de saṃsāra, lanțul nașterii și morții. Iar ”capătul” cunoașterii de Sine este abandonul, momentul lui ”a fi” pur și simplu, momentul în care renunțăm să mai acționăm, să ne zbatem întru transformare, descoperind simplitatea și naturalețea existenței de dinainte de a fi ceva ori cineva anume.