general, yoga sūtra

Samadhipada – sutra 30


Care sunt însă obstacolele cu care ne putem întâlni în călătoria noastră spirituală și care este semnificația lor? Patanjali arată că toate aceste piedici reprezintă în fapt perturbări ale minții, că în fapt principalul obstacol este lipsa de control și de disciplină a minții și felul în care ea reacționeală la contactul cu lumea exterioară și cu provocările vieții.

Samādhipādaḥ

Capitolul despre extazul mistic yoghin

Sūtra 30

sutra 30

vyādhi-styāna-saṃśaya-pramādālasyāvirati-bhrānti-darśanālabdha-bhūmikatvānavasthitatvāni citta-vikṣepās te‘ntarāyāḥ

vyādhi – boală, suferință, griji

styāna – apatie, lipsa entuziasmului, lene mentală, inerție

saṃśhaya – îndoială, ezitare, incertitudine

pramāda – nepăsare, neglijență, nebunie, iluzie

ālasya – lene, moliciune, lipsă de energie

avirati – senzualitate, atitudine lumească, dorințe sexuale, lipsa abstinenței, neputința de a se desprinde de lumea simțurilor

bhrānti-darśana – viziune, perspectivă (darśana) falsă (bhrānti), filozofie greșită

alabdha-bhūmikatva – eșecul, neputința de a atinge, realiza (alabdha) stadiile, nivelurile specifice ale practicii (bhūmikatva)

anavasthitatvāni – inconstanță, lipsa perseverenței, instabilitate, neputința de a menține un anumit nivel

chitta-vikṣhepāḥ – distracția minții, lipsa de atenție

te – acestea

antarāvāḥ – obstacole, piedici

Boala, lipsa entuziasmului, îndoiala, nepăsarea, lenea, sexualitatea necontrolată, înțelegerea greșită, eșecul de a atinge o anumită etapă (realizare) și neputința de o menține odată atinsă acestea sunt distracțiile minții care reprezintă obstacolele [în yoga].

Comentariul lui Vyasa

Care sunt obstacolele [amintite în sutra precedentă, sutra 29]? Sunt cele care perturbă (distrag) mintea (citta). Însă care sunt acestea și câte sunt ele?

Boala, lipsa entuziasmului, îndoiala, nepăsarea, lenea, senzualitatea necontrolată, înțelegerea greșită, eșecul de a atinge o anumită etapă (realizare) și neputința de o menține odată atinsă acestea sunt distracțiile minții care reprezintă obstacolele.

Sunt 9 obstacole, perturbări ale minții. Acestea apar împreună cu vṛtti-urile (”vârtejurile”, agitația) minții. Ele nu apar atunci când nu există vṛtti-uri.

Boala este un dezechilibru al umorilor corpului (doṣa), al secrețiilor sau al organelor. Lipsa de entuziasm, apatia este o lipsă a activității mentale. Îndoiala este genul de gândire care nu se poate decide între cele două aspecte ale unei probleme: ”Poată să fie așa, poate să nu fie așa”. Nepăsarea este lipsa de reflecție asupra mijloacelor de atingere a concentrării (a lui samādhi). Lenea este lipsa efortului datorită senzației de greutate în corp sau în minte. Senzualitate necontrolată este o lăcomie a minții și în esență este o dependență de obiectele simțurilor. Viziunea (filozofia) greșită este un mod preconceput de a vedea lumea. Eșecul de atinge un anumit nivel se referă la atingerea diferitelor forme de samādhi. Instabilitatea se referă la neputința de a menține nu nivel abia atins. Prin atingerea stării de samādhi, mintea se stabilizează. Aceste distracții (vikṣepa) ale minții sunt numite cele 9 impurități ale yogăi, cei 9 dușmani, cele 9 obstacole.

Comentariu

Boala este unul dintre cele mai importante impedimente în calea practicii spirituale cu toate că uneori ea devine o foarte puternică forță motivațională. Atunci când ne aflăm sub influența durerii, când nu ne ”simțim bine” (o expresie plastică a lipsei capacității de a fi conștienți de sine) este destul de dificil să accedem la realitățile mai profunde ale spiritului. Pentru a trece dincolo este nevoie de un efort extraordinar și de puterea de a susține acest efort până când ajungem pe tărâmul acelei realități unde boala este ceva exterior, aparținând unui domeniu inferior conștiinței. Altfel suferința tinde să contribuie la o contracție a conștiinței, la o afundare a acesteia în materie.

Lipsa entuziasmului, apatia, inerția apar după cum spune Vyasa din faptul că nu reflectăm la sensul practicii. Dacă nu credem că ceea ce facem are un rost, este foarte dificil să ne bucurăm de practica spirituală. Entuziasmul infuzează tot ceea ce facem cu bucurie, cu acea capacitate de a te simți bine aici și acum. El reprezintă o forță care mobilizează interior resurse nebănuite care sunt puse la lucru întru îndeplinirea țelului propus. Dacă însă viața este trăită mereu cu gândul la răsplată, la fructele obținute în urma oricărei acțiuni, uităm să ne mai bucurăm de călătorie, de drumul până la obținerea acelui rezultat. Iar de multe ori drumul este la fel de important ca destinația. Cea mai mare parte a vieții noastre nu o constituie momentele în care ne-am bucurat de propriile realizări, ci timpul petrecut pentru a le dobândi. Cu cât reușim să ne bucurăm mai mult de acest timp petrecut în căutarea de Sine, cu atât mai repede și deplin se va produce aceasta. Și în loc să fie o realizare ruptă de realitățile existenței de zi cu zi, ea este recunoscută ca fiind o parte integrantă a vieții, prezentă mereu, încă de la primul moment în care am deschis ”ochii” conștienței.

Un alt obstacol este reprezentat de îndoială, acea îndoială paralizantă care te împiedică să mai faci ceva constructiv. Chiar dacă este nevoie mereu de o doză sănătoasă de circumspecție cu privire la efectele practicii spirituale, credința, sau poate mai bine spus încrederea, reprezintă o forță deosebit de importantă care are chiar efecte la nivel neurologic. De altfel a pune la îndoială fiecare pas pe care îl faci, fiecare practică pe care o realizezi este un proces epuizant mental și care generează o cantitate mare de gânduri parazite ceea ce este exact opusul a ceea ce ne-am dori pentru a obține succesul spiritual, descris în a doua sūtra ca fiind încetarea fluctuațiilor minții.

Un alt obstacol deosebit de puternic este lenea care adesea este însoțită de prietena ei, plictiseala. Pentru a schimba felul în care mintea funcționează, pentru a dobândi o putere de conștientizare mai mare și o rafinare a conștiinței de sine, este nevoie de un efort constant și adesea lipsit de ”evenimente”. Din păcate însă, mintea este într-o constantă nevoie de nou, de atrăgător, de fascinant. Iar cultura în care trăim este construită pentru a-i stimula această nevoie. Ea este asaltată constant de tot felul de stimuli, fie de la gadgeturile care ne însoțesc, fie de la anturajul pe care îl întreținem. Pentru mulți oameni ideea de a sta în liniște, ori fără să vorbească o perioadă mai lungă de timp, pare ceva deosebit de dificil, dacă nu chiar imposibil. În această situație, a medita, ceea ce implică a sta în tăcere, nemișcați, cu ochii închiși, detașați de stimulii proveniți de la simțuri, pare o activitate deosebit de plictisitoare pentru unii, dacă durează mai mult de 5 minute. Iar dacă nu există o răsplată suficient de atrăgătoare într-o astfel de situație, răsplată care să ne motiveze imediat pentru a face acel ”efort”, șansele ca noi să ne așezăm pentru meditație ori pentru practica spirituală sunt deosebit de mici. Însă după cum se poate vedea, nu este o problemă nouă, așa cum ne-am putea gândi la prima vedere, blamând societatea vitezomană de astăzi. Se pare că dintotdeauna oamenii au vrut să obțină foarte mult făcând cât mai puțin efort. Iar dacă răsplata nu e ceva palpabil, ceva care să fie imediat vizibil și să producă o gratificare rapidă, este un motiv în plus de a lenevi…

Un alt obstacol îl reprezintă inerția și el însoțește adesea lenea, îndoiala și lipsa entuziasmului. Unora le este greu să aducă ceva bun în viață. Este greu pentru unii să renunțe la fumat, ori la consumul de carne. Este greu să facă din practica spirituală o obișnuință zilnică, așa cum a devenit spălatul pe mâini, sau spălatul pe dinți. Cu atât mai greu este să nu facă din practica spirituală o simplă obișnuință, o practică mecanică ”pentru că așa e bine”. Există adânc înrădăcinată în materie această tendință de a rămâne încremenită într-o anumită direcție și schimbarea întâmpină mereu rezistență. Mintea preferă automatismul, mai ales atunci când e vorba de acțiuni repetitive. Iar practica spirituală este exact opusul acestei mecanicități și a inerției care o însoțește. Spiritul reprezintă o conștiență mereu vie, mereu prezentă și atentă la ceea se află aici și acum. Iar pentru a-și păstra interesul, singurul mod pe care mintea îl cunoaște este bucuria simțurilor.

Senzualitatea, obstacolul la care face referire Patanjali în continuare, de obicei este văzută în domeniul mai restrâns al sexualității, poate și pentru că sexualitatea reprezintă una din forțele importante care acționează asupra vieții noastre pe pământ. Iar sexualitatea are un efect ca de drog asupra minții, o zăpăcește cel mai adesea și astfel o face să fie preocupată de cele mai efemere dintre lucruri, chiar dacă genetic este o căutare a nemuririi biologice prin perpetuarea unei bucățele de cod ADN. Scufundarea în bucuria simțurilor reprezintă o uitare de sine în materie, o uitare cu atât mai periculoasă cu cât este însoțită de extazul senzorial, de acea bucurie efemeră a topirii în plăcere. Iar cum mintea se obișnuiește repede cu orice senzație provenită de la simțuri, cel care cade în această uitare va avea nevoie de senzații mereu mai noi ori mereu mai puternice pentru a-și satisface dorințele.

Tot un obstacol este și înțelegerea greșită, aici nu în sensul acelei primordiale avidya, în care ne identificăm cu non-sinele. Este efectiv o lipsă de cunoaștere, de educație spirituală care conduce la o practică greșită. De aici nevoia cuiva cu experiență care să ne ajute pe calea spirituală, aducând acele practici în concretul propriei noastre înțelegeri și verificând apoi că nu există erori în acestea. Ori de câte ori este implicată transmisia verbală, folosind conceptele specifice minții, va exista pericolul acestei înțelegeri greșite. Aceleași cuvinte semnifică realități diferite în contexte diferite sau pe căi spirituale diferite. Este nevoie astfel de un efort constant de a ”traduce” fiecare dintre aceste concepte în experiențe accesibile prin punerea lor în practică astfel încât să apară cunoașterea directă.

Ultimele două obstacole, lipsa de concentrare (neputința de a atinge samādhi) și atenția disipată (neputința de a menține samādhi odată atins)  constituie în fapt piedicile cu care se confruntă la început aproape orice om care încearcă meditația ori practica spirituală. Păstrarea minții focalizată asupra realității interioare este un proces de educare gradată a atenției, printr-o practică consecventă. Tendința minții de a evada din realitatea imediată într-un tărâm al visării, al dorințelor, al preocupărilor de peste zi, va fi contracarată printr-o răbdare excepțională prin care să revenim cu mult calm la ceea ce simțim interior. Este nevoie de relaxare și calm astfel încât mintea să rămână în domeniul neutru al liniștii.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s