Când oare am uitat minunea?


Când oare am uitat minunea? Acea neasemuit de simplă și în același timp cutremurător de complexă minune a existenței? Spiritualitatea lumii s-a închegat adesea în jurul extraordinarului, în jurul faptelor care tulburau ordinea firescului pentru a scoate mintea din somnul ei. Până și budismul, pornit ca o filozofie rațională, a evadării din suferință, a ajuns să aibă în cele din urmă nevoie de sfinți zburători, la moartea cărora cerul se umplea de curcubee.
Însă de ce ar avea nevoie un Creator să-și dovedească existența încălcând tocmai regulile pe baza cărora a născut Universul? De ce credem că spiritul ar trebui să își arate existența prin entropie, prin dezordinea, uimitoare într-adevăr, a transgresării materiei?
Pare un clișeu (și mai mult ca sigur, pentru mintea noastră cea de toate zilele, este unul), dar când ai privit ultima dată o floare? Însă privit cu adevărat, văzând în pastelul petalelor jocul între dorința ei de a se face frumoasă și lumina care o face să fie ochilor tăi. Ori să simți cu aceiași ochi delicatețea de catifea a texturii petalelor care să te cheme să le atingi chiar dacă te înfrânează teama că ai putea să le tulburi faptele importante pe care le au de făptuit. Să-i simți viața complexă care se adună către centru, acolo unde te cheamă și pe tine, de ce nu, să participi la colectiva ei ”facere de dragoste”. Mi se pare un miracol mai mare decât mersul pe apă când mă gândesc la echilibrul delicat de pământ, apă, lumină și mister care se adună în efemeritatea unei înfloriri. Și încă aceasta este spectaculoasă. Viul este spectaculos.
Sunt miracole mult mai mici și mult mai aproape, pe care dacă le vezi în complexitatea de necuprins cu mintea a venirii lor în ființare te cuprinde un sentiment de umilință și uimire. Chiar și numai încercarea de a descrie simplul fapt de a respira ar putea umple o bibliotecă (la propriu) și încă ar mai rămâne lucruri de scris ori spus. Aerul intră și iese din plămâni. E simplu, am explicat totul în 6 cuvinte. Mă pot gândi însă la mecanismul respirației în care se implică toracele, diafragma… Inima care mișcă sângele și astfel cere oxigen în mod constant pentru a alimenta viața celulelor… Încercarea de a descrie face ca magia să se piardă însă acolo, în enumerarea de fapte simple începem să descifrăm miracolul de care povesteam. Tocmai acea complexitate în care cooperează un număr inimaginabil de particule pentru a forma atomi de diferite feluri. Acei atomi se iubesc în fel și chip pentru a forma molecule. Moleculele se organizează și ele în structuri tot mai complexe ajungând să fie celule. Și aceste celule formează țesuturi, organe, etc. Acestea, într-o armonie greu de conceput, cooperează pentru ca aerul să intre și apoi să iasă din plămâni.
Dorind atât de mult uimitorul, uităm de minunea de lângă noi. Uităm de minunea la care participăm și noi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s